Sari la conținut

Transport GRATUIT la comenzi de minim 140 RON

CONTACT

Doamna T.

Doamna T.

(Text și ilustrație de Veronica Iani)

 

– Băiete, stăpâna te invită la ea! am auzit în urma mea.

O slujitoare mă privea speriată prin crăpătura ușii masive de lemn.

La fel de speriat cred că mă uitam și eu la ea. Doamna T nu invita pe nimeni în casă. Niciodată! Umblau tot felul de vorbe printre noi, copiii, cum că ar fi suferit un accident care o făcea să arate ca un monstru și de aceea stătea ascunsă. Alții ziceau că, pur și simplu, urăște pe toată lumea.

Când am intrat pe holul întunecat, palmele îmi transpiraseră, deși afară era ger. Mi-am șters cât am putut de bine tălpile. Deodată, niște gheare mi-au scrijelit pielea. Cât pe ce să strig de durere. Pisicul! Uitasem că-l aveam sub cămașă. De nu s-ar trezi tocmai acum!

Nu era pisicul meu, ci al doamnei Aldea. Doar ce mă rugase să i-l țin pentru două săptămâni, cât era plecată la sanatoriu. Nu o putusem refuza, mai ales că mă plătise pentru asta.

Doamna T mă aștepta în bibliotecă. Era înaltă și slabă. Părul grizonat îl avea prins într-un coc mic.

– Cum te cheamă? a întrebat ea fără să se întoarcă.

– Ștefan, am bâiguit eu

Pisicul se trezise și forfotea pe sub cămașa mea.

– Te-am auzit strigând pe stradă că vinzi și cumperi cărți.

Era adevărat. Încercam să-mi ajut părinții. Îmi făcusem un cărucior pe care-l agățasem de bicicletă. Nu câștigam foarte mult pentru că oamenii mai mult voiau să vândă cărți decât să cumpere, însă făceam și diverse alte comisioane.

– Doriți vreo carte? Vă pot da o listă cu tot ce am. Sau poate vreți să vindeți…

– Dă-mi să văd lista!

S-a întors spre mine. Nu arăta a monstru, însă fața-i părea cioplită în piatră.

– Nu ai ce mă interesează! a zis ea, după ce a citit titlurile.

S-a așezat în fotoliu, apoi și-a turnat ceai. Pe măsură ce amesteca în ceașcă, chipul i se încălzea, nu mai era de piatră. După ce a luat o gură de ceai, mi-a întins o hârtie, pe care, cu un scris elegant, erau trecute numele unor cărți.

– Fă-mi rost de ele. Însă – și aici vocea i-a devenit de metal, iar chipul i-a împietrit la loc – nu cumva să le iei de la doamna Aldea! În niciun caz!

De parcă ar fi înțeles că despre stăpâna lui este vorba, pisicul și-a înfipt ghearele în pielea mea. Am țipat și el a țâșnit de sub cămașă, fix în poalele doamnei T, care a început, la rândul ei, să țipe. Slujnica a dat năvală în cameră.

– Du-te și adu o mătură să gonești mâța de aici! a urlat doamna T.

Până să se întoarcă cu mătura, pisicul a ieșit singur dintr-un colț întunecat. Mergea țanțoș cu coada ridicată. Dintr-un salt a fost pe măsuța de ceai a doamnei T și a pus pe tavă un șoricel.

Am înlemnit. Priveam când la pisoi, când la doamna T, așteptând o explozie.

– Maria, adu și un făraș, pisoiul tocmai ne-a scăpat de un șoarece!

Da, râdea, iar ochii îi sclipeau de încântare. Pisoiul doamnei Aldea lovea cu lăbuța șoarecele mort. L-am apucat de după ceafă și am dat să-l bag la loc sub cămașă, dar am fost oprit.

– Merită și el un premiu. Cum îl cheamă?

– Ric, am mințit eu.

Pe pisoi doamna Aldea îl striga Aldea. Zicea că așa își mai alină dorul după soțul ei, plecat la Domnul.

Am primit amândoi biscuiți.

La plecare, doamna T m-a întrebat:

– Poți să-l aduci și mâine pe Ric? Pentru șoricei…

*

De o săptămână, vin împreună cu Ric să prindem șoarecii din biblioteca doamnei T. Cât el își face treaba, eu discut cu doamna T despre cărți.

– Mai stai! îmi zice ea când vede că vreau să plec. Dă-mi lista aia a ta cu cărți.

În fiecare zi cumpără câte o carte de la mine. Știu că o face doar pentru a mă ține acolo. Adevărul e că și mie îmi place să o ascult. Aș vrea să o întreb de ce nu iese din casă, dar mă tem să nu o supăr.

*

De la o vreme, Ric nu mai are ce șoareci să prindă, însă doamna T ne chemă în continuare. Stăm și mâncăm biscuiți în trei. Ric își petrece timpul doar în brațele ei.

Nu știu ce voi face când se va întoarce doamna Aldea. N-am prevăzut că doamna T va îndrăgi atât de mult pisicul. Ce-i voi spune?

*

Nu a fost nevoie să mă gândesc prea multe zile.

– Aldea! Aldea! se aud de afară strigăte disperate.

Doar ce mă așezasem la măsuța cu ceai a doamnei T, iar Ric își aștepta în brațele ei biscuiții.

Imediat, la fereastră apare capul doamnei Aldea. De fapt, i se văd doar ochii și părul ciufulit. Bate furioasă în geam și țipă în continuare cât o ține gura:

– Aldea! Aldea!

Se întorsese mai devreme de la sanatoriu.

Slujitoarea este trimisă s-o gonească, însă doamna Aldea dă năvală peste noi în bibliotecă. Văzându-și pisicul în brațele doamnei T, scoate un strigăt sfâșietor, iar nouă ne aruncă, pe rând, câte o privire ucigătoare.

– Te-am văzut intrând cu Aldea al meu aici! îmi zice printre dinți.

Pisicul sare pe covor, nedumerit.

Doamna T se ridică încet în picioare, roșie la față. Arată ca o statuie din cărămidă.

– Afară!!! zice cu greu și face un pas amenințător spre doamna Aldea.

– Aldea! strigă doamna Aldea fără să o bage în seamă și se repede la pisic.

– Ric! strigă doamna T și se repede și ea la pisic.

Pisicul miaună tragic în timp ce doamnele trag de el, una într-o parte, alta în cealaltă.

Doamna T se dezmeticește și se întoarce spre mine.

– Îmi poți explica?

Îmi iau repede haina și fug mâncând pământul.

*

Îmi este rușine. Nu știu cu cine să mă sfătuiesc. Mi-e teamă să le spun părinților. De câteva zile nu am mai ieșit cu cărțile prin târg. Stau în pat și citesc.

– Ștefan! o aud pe mama strigându-mă.

Îmi întinde o hârtie.

– A adus-o un băiat.

Mâinile îmi tremură când o deschid. Respir însă ușurat. Părintele Cristian îmi scrie că are nevoie de o carte. O aveam.

Părintele se bucură când mă vede. Stau în hol, așteptând să-mi aducă banii. Este cald, miroase a busuioc și a tămâie. Când îmi întinde banii, îmi dau lacrimile fără să vreau.

– Am supărat pe cineva, îi spun.

Îi povestesc pe nerăsuflate. Mă simt ușurat, deși el nu a scos niciun cuvânt. Mă duce în sufragerie și îmi pune un ceai. Începe să-mi povestească.

– Doamna T nu a mai ieșit din casă după ce soțul i-a murit pe front, încercând să-l salveze pe domnul Aldea. Doamna T nu a putut să treacă peste șoc și nici să-l ierte pe domnul Aldea. Din păcate, au trecut atâția ani, domnul Aldea a plecat și el la Domnul, iar supărarea încă nu s-a stins. Nu aveai de unde să știi. Dumnezeu ne cheamă să ne îndreptăm, dar noi nu-L auzim sau nu vrem să-L auzim. Se pare că a fost nevoit să folosească o pisică de data asta.

Râdem amândoi.

*

Stau cu cărțile în brațe în biblioteca doamnei T. Ea se uită rece la mine și nu mă ajută, măcar cu un cuvânt.

– Am venit să vă aduc... să vă aduc cărțile astea... pe care le doreați.

Nici măcar nu clipește.

–  Și să vă cer iertare...

–  Ai ceva curaj, totuși, îmi zice.

– Nu am, dar părintele Ciprian mi-a zis să... că trebuie să-mi fac curaj.

– Și ce ți-a mai zis părintele? ridică ea din sprâncene.

– Mi-a... mi-a povestit cum a fost... Și a zis că Dumnezeu ne cheamă să ne îndreptăm...

Se întoarce cu spatele la mine. Mă simt stingher pentru că tăcerea se prelungește prea mult. Probabil a uitat de mine. Pun încet cărțile jos și dau să ies.

– Stai!

Ia o foaie de hârtie, scrie repede ceva și mi-o întinde cu o zvâcnire de braț.

– Du-te și dă-i-o doamnei Aldea. Acum! Până nu mă răzgândesc.

*

N-aș putea spune că cele doamne au devenit prietene, însă pisicul se plimbă de la una la alta. Are două nume. Este Ric pentru doamna T și Aldea pentru doamna Aldea.

Merg deseori și stau de vorbă cu doamna T.

Într-o zi, la plecare, mi-a zis:

– Aș mânca o înghețată în parc. Ce zici, s-o invit și pe doamna Aldea?

 

Text și ilustrație de Veronica Iani