Sari la conținut

Transport GRATUIT la comenzi de minim 140 RON

CONTACT

Porumbelul

Porumbelul

(Text și ilustrație de Veronica Iani)

 

Nu trebuie să uit nimic! Desenez ca să nu uit, mi-a zis el și a întins pe iarbă toate desenele pe care le avea.

De câteva zile, îl urmăream de la distanță pe băiețelul brunet cu ochii mari și negri. Nu îndrăznisem să mă apropii. Însă, el vorbea cu mine de fiecare dată când mă vedea. Îl găseam desenând sub stejarul din curte, departe de ceilalți copii.

Uite, desenul ăsta îmi place cel mai mult! mi-a strigat el și a întins spre mine o foaie.

Și, atunci, am îndrăznit să-mi iau zborul, să cobor lângă el. Eram foarte curios. Însă mi s-au zbârlit penele când am văzut desenul. Băiatul a râs.

Porumbelule, nu-ți fie teamă! Așa m-am speriat și eu când am văzut prima oară cum se pârleşte porcul de Crăciun. Uite, cel de lângă porc este tata, iar cel mic sunt eu. Dar, știi ce e și mai ciudat? Ori de câte ori merg la dentist şi doctoriţa lucrează cu freza pe dinţii mei, simt acelaşi miros ca atunci, iar asta mă face fericit. Îmi amintește de tata.

A tras foaia din fața mea. Și-a lipit-o de față. Îl auzeam cu trage aer adânc în piept. Ținea ochii închiși. Genele lungi loveau hârtia, precum aripile unor fluturi.

Și-a scuturat repede capul și a luat altă foaie.

Aici am patru ani. Părinții mei trag de valiza asta pentru că au plecat să muncească în străinătate. În inima asta am pus un 17, ziua în care au plecat. M-au lăsat să stau cu o vecină. Doar pentru o lună, au zis ei.

A scotocit printre foi și a scos câteva desene aproape identice. În fiecare dintre ele, un copil cu cap mare, două puncte în loc de ochi și fără gură stătea pe un scăunel de lemn în fața unei case. Într-un desen erau pomi înfloriți, în altul cădeau frunze galbene. Copilul stătea chiar și în ploaie pe scăunelul lui. Sau în zăpadă. Părinții lipseau de fiecare dată. Doar numărul 17 apărea, pus într-o inimă roșie, puțin strâmbă.

Porumbelule, ai un nume? Eu sunt Titi.

Da, aveam un nume. Matei îmi zice Tobi.

Aici au venit două doamne și m-au luat cu ele.

Titi mi-a arătat un alt desen.

Trecuse un an de când părinții mei plecaseră și vecina nu a vrut să mă mai țină. Doamnele m-au dus într-un loc cu mulţi copii, la fel ca ăsta.

Descoperiți cărțile scrise și ilustrate de Veronica Iani

I-am urmărit privirea. În curte era o clădire mare, din care tot intrau și ieșeau copii.

La început, am plâns mult, a continuat Titi. Dacă se întorceau ai mei și nu mă găseau în fața casei?

Am tresărit. Pentru câteva clipe am văzut scăunelul gol, acoperit de buruieni. Doar numărul 17 rămăsese agățat în aceeași inimă roșie, decolorată de vreme.

El este părintele Ghelasie!

Titi zâmbea cu gura până la urechi. Mi-a trântit desenul în față.

Ce m-am speriat când l-am văzut prima oară cu hainele lui negre și cu barba fluturând în vânt! Dar ne-am împrietenit repede. Știe atât de multe povești! Oare voi, porumbeii, aveți un înger? Probabil ar avea patru aripi. De când părintele Ghelasie mi-a povestit despre Dumnezeu, Maica Domnului, sfinţi şi îngeraşul meu nu m-am mai simțit atât de singur.

Titi a întins mâna spre mine. M-am lăsat mângâiat pe cap.

Îngerașul meu te-a trimis la mine?

Atunci am hotărât că el va fi copilul pe care-l voi lăsa să vadă ce scrie pe bilețelul prins de piciorușul meu. I-am sărit în brațe.

Când a descoperit bucățica de hârtie a strigat de uimire. A deschis-o înfrigurat.

– „Mă cheamă Matei, am zece ani şi caut un prieten”, a citit el repede. Adică tu ești porumbelul lui Matei, un băiat de zece ani?! Crezi că Matei ar vrea să fie prietenul meu?!

Am dat din cap, din aripi, mi-am înfoiat coada și m-am rotit ca un caraghios, doar doar va înțelege că voiam să îi spun DA DA DA!

Dacă îi scriu ceva, îi duci tu biletul?

Am bătut din aripi.

Sunt Titi, 10 ani. Vrei să fim prieteni?”

*****

Sunt două săptămâni de când porumbelul îmi aduce vești de la Matei, prietenul meu. Stăm în același oraș, este singur la părinți. Și lui îi place să deseneze. Mă simt atât de bine știind că cineva de abia așteaptă vești de la mine. Pe porumbel îl cheamă Tobi. Îi plac foarte mult boabele de orez. Fac rost de ele de la bucătărie. Mi le dă doamna Ileana. S-a mirat că vreau orez nefiert, dar, când i-am spus că am un prieten porumbel, a înțeles. Nu i-am spus despre Matei. Nu am spus nimănui despre el. M-am temut că nu mă vor crede și vor râde de mine. Păstrez bilețelele de la el într-o nucă din care am scos miezul. De multe ori adorm cu nuca în mână.

Descoperiți cărțile scrise și ilustrate de Veronica Iani

*

Azi plouă torențial. Și ieri a plouat la fel. Mi-e dor de Tobi. Și de Matei. Dacă plouă un an de zile ar putea să mă uite și ei.

Titi, Titi! Te cheamă doamna directoare! o aud pe doamna Geta strigând din capătul holului.

Îmi șterg repede lacrimile.

Oare de ce mă cheamă? De două săptămâni n-am făcut nicio prostie. Întind mâna spre clanța de la ușa biroului doamnei directoare, dar privirea îmi cade pe calendarul de pe perete. Este 17 iunie! O zi de 17! Simt că mă sufoc. Și, atunci, de dincolo de ușă, răzbate o voce de bărbat. Mă reped și împing ușa de perete.

Tati!

Un bărbat se întoarce spre mine. Nu așa arată tata! Nu-mi pot stăpâni lacrimile. Cuvintele directoarei trec pe lângă mine. Nu-mi pasă ce spune. Vreau să merg în camera mea. Mâna directoarei mi se așază pe umăr. Mă smulg și fug spre ușă.

Aud un fâlfâit de aripi. Pe mâna mea întinsă spre clanță se așază Tobi.

Tobi?!

Îl strâng ușor între palme și mă întorc.

Un băiat blond, cu părul ciufulit și ochelari groși vine spre mine râzând.

Matei?! întreb în șoaptă.

Lângă el sunt părinții lui.

Mai multe perechi de brațe mă strâng. Lacrimile mele cad pe capul porumbelului. Dă din cap nemulțumit. Iar eu râd. Râd fără să mă pot opri.

Cuvintele directoarei îmi intră în inimă, unul câte unul.

Părinții lui Matei vor să te invite la ei la sfârșit de săptămână. Dacă îți place, vei putea merge de câte ori vei dori.

*

Și mi-am dorit.

Și ei m-au dorit.

Acum sunt familia mea.

Am un frate, Matei, și un porumbel pe care-l cheamă Tobi.

 

Descoperiți cărțile scrise și ilustrate de Veronica Iani