Sari la conținut

Transport GRATUIT la comenzi de minim 140 RON

CONTACT

Trenul

Trenul

(Text și ilustrație de Veronica Iani)

 

Șoferul trage mașina în fața scărilor. Urc și zic cu glas sigur:

– Mama vrea să mă duci la mătușa Eli!

Întorc capul și privesc casa noastră cu coloane albe, pe care toată lumea o admiră. Niște servitori se agită prin curte. Totul trebuie să arate impecabil.

De câțiva ani, cu două săptămâni înaintea Crăciunului, părinții mei dau o serată la care este invitată toată lumea bună din oraș. În timpul anului, aproape în fiecare lună, se mai face câte una, însă aceasta este MAREA SERATĂ.

Mama a plecat dis de dimineață în capitală pentru alte cumpărături.

– Sunt atâtea de făcut și atât de puțin timp…, mi-a strigat ea peste umăr.

A sărit în mașina ei roșie, arătându-i în același timp grădinarului unde să mute un ghiveci.

Tata se întoarce la noapte din călătoria de afaceri.

El are foarte multe călătorii de afaceri.

Îl privesc pe furiș pe șofer cum conduce. E bine că nu are chef de vorbă. Inima îmi bate tare și de abia mai pot respira din cauza nodului din gât.

De fapt, fug de acasă. L-am mințit pe șofer.

Cobor în fața casei mătușii și mă prefac că sun la intrare. Aștept până când șoferul cotește pe o stradă, apoi o iau la fugă spre gară, care este foarte aproape.

– Două bilete la clasa a doua, vă rog! Pentru mine și pentru mama, îi spun doamnei de la casa de bilete.

Planul este să ajung în cel mai apropiat port. Am cerut două bilete ca să nu i se pară suspect că un băiat de zece ani merge singur cu trenul. Mă bâțâi, când pe un picior, când pe altul, cât timp doamna scrie biletele.

Am mai mers o singură dată cu trenul împreună cu mama și cu tata. Eram mic și pe vremea aceea tata stătea mult acasă. Și nici serate nu erau.

– Grăbiți-vă, trenul pleacă în zece minute! mă trezește din visare doamna de la casă. Vagonul 2, locurile 7 și 8.

Iau biletele și o iau la fugă spre peron.

– Linia 2! aud în urmă.

Trenul este învăluit în aburi. Scoate un șuierat lung și ascuțit. Găsesc vagonul 2 și urc în el.

În compartimentul în care am locurile mai este cineva.

Răsuflu ușurat când trenul pornește, dar încă îmi tremură mâinile.

– Călătorești singur? mă întreabă domnul din fața mea.

Este în vârstă și pare de treabă.

– Da, mătușa mă așteaptă la gară, îi răspund.

Mă sprijin cu capul de geam și mă prefac că dorm ca să scap de alte întrebări.

În port voi căuta un vapor pe care să mă îmbarc.

*

O mână mă zgâlţâie! Deschid ochii și îmi ia ceva timp ca să înțeleg de ce sunt în tren.

– Tu nu cobori? Am ajuns. Este capăt de linie.

Este bătrânul. Se pare că am adormit.

Cobor amețit, însă, când ochii îmi cad pe plăcuța pe care este trecut numele gării, mi se taie picioarele. Scot repede harta din ghiozdan și urmăresc cu degetul fiecare gară prin care a trecut trenul, dar niciuna nu are numele de pe tăbliță. Verific încă o dată. Și încă o dată. Mă apuc să caut peste tot pe hartă.

Deodată, îmi amintesc ca prin vis glasul doamnei care îmi vânduse biletele: „Linia 2!”

Eu urcasem în trenul tras la prima linie!

*

– Nu a venit încă mătușa ta?

Bătrânul din tren este lângă mine.

– Nu, zic în șoaptă.

– Și nici nu va veni, nu-i așa?

Brusc mi-e foarte cald.

– Sunt detectiv, îmi zice, zâmbind pe sub mustața albă.

Mi s-a tăiat respirația.

– Am glumit. Mi-am dat seama că ceva nu e-n regulă încă din tren. Numai ghiozdanul tău face cât toate hainele de pe mine, plus mustața, care este neprețuită. Nu te-ar fi trimis ai tăi la clasa a doua. Apoi te-am urmărit cum studiai disperat harta.

Și eu care crezusem că mă pierd în mulțime dacă iau bilete ieftine!

– Am… am luat din greșeală alt tren.

– Mda! Demult, și eu am fugit de acasă.

Ar putea să fie totuși detectiv?

– Eu zic să vii să dormi la noi în noaptea asta, îmi zice el. Îi vei cunoaște și pe nepoțeii mei. Trenul pleacă de abia mâine. Eu sunt Iosif.

– Mă cheamă Edi.

*

Iosif stă într-o casă cu doar câteva camere mici. Mă gândesc că toată casa lui este mai mică decât camera mea. Mă simt însă bine. Nepoțeii lui merg de-a bușilea și țipă fericiți când mă apucă de degetele de la picioare. Tatăl lor se face că îi ceartă, iar ei râd și mai tare. Soția lui Iosif mă mângâie pe cap de fiecare dată când trece pe lângă mine, iar mama copiilor împletește un fular pentru soțul ei, luptându-se cu un pisic pe ghemul cu lână.

– De ce ai plecat de acasă? mă întreabă Iosif la culcare, după ce mă învelește.

– Am plecat în Laponia, la Moș Crăciun.

– A!

– Trebuie să-i duc o scrisoare. Nu puteam să le-o dau părinților ca s-o trimită. Ar fi citit-o. Este ceva foarte important!

Îi întind scrisoarea.

– Promiți să nu spui nimănui ce scrie în ea?

– Jur pe mustața mea!

„Dragă Moș Crăciun,

Nu vreau nicio jucărie, doar te rog să-mi spui care este secretul fericirii. Părinții mei nu sunt fericiți, simt asta. Aș vrea să fie, dar nu știu cum să-i ajut.”

Iosif își netezește mustața.

– A fost odată un tâmplar foarte priceput, îmi zice el și se așază lângă mine. Încetul cu încetul, fiind căutat de multă lume, a ajuns să strângă mulți bani. Totuși, nu era fericit. Și-a construit atunci o casă și mai frumoasă. Degeaba! Supărat, într-o zi, a vândut totul și a plecat în lume ca să afle secretul fericirii. Deja trecuseră ani buni, fără însă a-l descoperi. Își pierduse orice nădejde, când, într-o zi, stând la umbra unui copac de lângă o biserică, un bărbat îmbrăcat în negru l-a strigat:

– Omule bun, ai putea să-mi dai o mână de ajutor? O bătrânica își tot scapă găinile din cauza gardului șubred.

Omul s-a dus și a reparat gardul împreună cu preotul satului, căci asta era omul îmbrăcat în negru. Tâmplarul a văzut că și cotețul stă să cadă. A făcut altul nou. Bătrâna era într-al nouălea cer de fericire. Nu avea bani să-i plătească, dar s-a oferit să-l găzduiască peste noapte.

A doua zi, tâmplarul a ieșit să se plimbe prin sat. A văzut cu surprindere că toți oamenii arătau fericiți. A alergat într-un suflet la preot.

– Părinte, care este secretul fericirii acestor oameni? Vreau să fiu și eu fericit!

– Dragul meu, nu este un secret. Caută fericirea celui de lângă tine, nu pe a ta. Doar dăruind fericire poți deveni și tu fericit.

Tâmplarul a rămas în acel loc minunat. A construit pentru copiii din sat o căsuță din lemn în care să învețe, a reparat celor neajutorați acoperișurile, ușile, ferestrele. I s-a dus vestea în tot ținutul de tâmplar priceput. Câștiga din ce în ce mai bine, dar avea totdeauna grijă și de nevoile celorlalți. Însă, cel mai mult îi plăcea să meargă duminica la biserică și să tragă clopotele.

– Așa sună fericirea! le zicea el oamenilor.

*

– Edi!

O mână mă mângâie pe frunte și simt un parfum cunoscut. Deschid repede ochii. Mama stă lângă mine pe pat, iar tata este în picioare. Îmi zâmbesc amândoi. Din colțul camerei, Iosif îmi zâmbește și el.

– Cum... de unde...? zic, dar nu reușesc să vorbesc.

– Iosif a mers la gara de aici, ei au sunat la gara din orașul nostru, de acolo la poliție... Am venit cu mașina cât am putut de repede, îmi zice tata. De ce-ai plecat? Iosif a zis că-și pierde mustața dacă ne spune.

Izbucnesc într-un râs cu lacrimi, apoi plâng de-adevăratelea. Le întind scrisoarea. Ochii lor sunt tot mai triști pe măsură ce o citesc.

*

Ne întoarcem cu trenul, eu, tati și mami.

Iosif nu a putut veni cu noi la gară.

– Este duminică, ne-a zis el. Trebuie să trag clopotele care cheamă oamenii la biserică.

Trenul pleacă încet din gară. În depărtare se aud clopotele bătând vesel. Strâng în brațe caseta de lemn primită. Iosif m-a dus în atelierul lui de tâmplărie și m-a pus să-mi aleg orice-mi doresc. Mi-a plăcut caseta. Am așezat în ea scrisoarea pentru Moș Crăciun, cele două bilete pe care le-am cumpărat spre cel mai apropiat port, dar și cele trei bilete cu care ne întoarcem acasă. Am pus și povestea tâmplarului. Am scris-o cât timp ai mei au stat la masă și au ascultat-o povestită de Iosif.

 

Text și ilustrație de Veronica Iani