(Text și ilustrație de Veronica Iani)
– David, David! Trezește-te! Mi-e rău.
Primul gând care-mi vine în cap este că nu trebuia să cedez și s-o las pe Irina să doarmă la mine. Ce dacă la ea în dormitor s-au culcat bunicii veniți în vizită la noi?
– Ai, măi, Irina… S-o chem pe mama?
– Taci! Ce s-aude de sus?
– Fantomele din pod, mă răstesc și-mi ridic capul de pe pernă.
Probabil m-am trezit prea brusc. Camera se leagănă cu mine.
– David, aprinde lumina! Mi-e frică pe bezna asta.
Cobor din pat bodogănind. Podeaua e rece și umedă. Ciudat! Cu mâinile întinse, merg spre întrerupător, împleticindu-mă. Nu-l găsesc. O așchie îmi intră în deget. Cumva, pereții camerei sunt din lemn și n-ar trebui.
– Irina, pereții…
Ușa de la cameră se izbește de perete.
Cu o lumânare în mână, în fața mea stă un burtos cu părul slinos și un ochi bandajat.
Bunicului îi arde de glume? S-a deghizat în pirat?
– Bu… bunicule?
– Ce-i gălăgia asta? strigă burtosul și mă împinge în cameră. Voiai să fugi?
Are o bucată de lemn în loc de picior.
Nu e bunicul.
– Voiam să aprind lumina, bălmăjesc eu.
– Ce lumină? hârâie arătarea. Treceți pe punte! Căpitanul vă așteaptă.
– Cine ești tu? țipă Irina.
Se dă vitează, dar după vocea-i pițigăiată se vede că-i e frică.
– Nu vreau, spune burtosul.
– Am întrebat cine ești! nu se lasă Irina.
– Iar eu ți-am răspuns Nu vreau. Haideți!
N-aș avea nicio șansă dacă sar la bătaie. Matahala are palmele cât lopețile.
Lumânarea aruncă o lumină slabă și pâlpâitoare, dar suficient cât să văd că nu suntem în camera noastră, ci într-un fel de cabină înghesuită din lemn, care scârțâie, se leagănă.
Nu apuc să mai cercetez. Burtosul ne aruncă din cameră.
Ne trezim pe un hol îngust și întunecat, mirosind a umed. La capătul lui este o scară abruptă. Urcăm.
Nu-mi dau seama că treptele se termină într-un oblon de lemn. Mă izbesc cu capul în el. Îl ridic. Lumina mă orbește.
Primul lucru pe care reușesc să-l văd când ochii mi se obișnuiesc cu strălucirea soarelui este steagul negru cu cap de mort agățat de catarg.
Totdeauna mi-au plăcut filmele cu pirați. Acum ajunsesem într-unul din ele. Și părea foarte foarte real.
Eram pe o corabie de lemn, în mijlocul apelor.
Irina mă strânge tare de mână.
– Eu sunt căpitanul, bine ați venit la bord! tună în spatele nostru o voce.
E o namilă de pirat. La fel de urât ca și celălalt, doar că are ambele picioare. Rânjește cu gura până la urechi, dezvelindu-și singurul dinte din gură.
– Vă mulțumim că ne-ați chemat, continuă el. Eram disperați că nu găsim un echipaj pentru misiunea noastră.
– Noi... noi v-am chemat? îl întreb în timp ce mă ciupesc cât pot de tare de braț.
Îmi dau lacrimile, dar pirații nu dispar din fața mea.
Nu visez.
– O, da, ne-ați strigat de atâtea ori, încât, până la urmă, v-am auzit. Scuze de întârziere, dar urechile
noastre nu mai sunt atât de ascuțite ca pe vremuri, hăhăie căpitanul cu capul dat pe spate.
Privesc ca hipnotizat dintele care tremură ca o piftie.
Irina face un pas spre el și țipă:
– Cum să vă chemăm dacă nu vă cunoaștem?
– Ei, cum să nu? Pe mine mă cheamă Nu, face o reverență căpitanul, iar el este Nu vreau, secundul meu. Deja l-ați cunoscut. Acum v-ați amintit? De câte ori ați zis NU și NU VREAU?
– Dar noi… noi nu pe voi vă strigam, bâiguie Irina. Nu știam că…
– Treaba voastră ce știați sau ce nu știați. Ne-ați strigat, v-am găsit, suntem împreună. Acum ne apropiem de cea mai periculoasă strâmtoare.
– Nu vreau să merg nicăieri! țipă Irina cât o țin puterile.
Eu încerc să mă gândesc la un plan de scăpare.
– Strigi minunat, mai că-mi vine să te îmbrățișez! Sper că fratele tău nu și-a înghițit limba. Dar mai așteaptă puțin, nu vreau să răgușești și să rămânem înțepeniți în strâmtoare.
Nu înțeleg ce vrea să spună.
– Drăguță, văd că nu-ți prea place dintele meu, râde căpitanul, văzând privirea plină de dezgust a Irinei. Păcat. Când eram mic, de fiecare dată când eram trimis să-mi spăl dinții spuneam „Nu!”. Când mi se spunea să mănânc mai puține dulciuri, tot „Nu!” ziceam. Nu vreau are și el o poveste asemănătoare. Ne-am înțeles din prima clipă. Atât de mult urâm cuvântul „Da”, încât ne-am făcut pirați. Atacăm orice „Da” întâlnit în cale. Și nici măcar nu este cine știe ce luptă. Sunt atâția copii care alungă cuvântul „Da”. Noi doar trebuie să fim atenți să-l culegem. Vaporul este plin cu saci burdușiți cu „Da”- uri.
– Căpitane, strâmtoarea! Mai are puțin și se închide!
Ne apropiasem de un lanț de stânci. Există un singur loc de trecere între două stânci care arătă precum niște colți de morsă înfipți în apă. Însă doar o bărcuță ar putea avea loc pe acolo.
– Vreți să trecem pe acolo?! strig îngrozit.
Căpitanul nu dădea semne că ar vrea să încetinească corabia. Navigam cu o viteză nebună.
– Exact! Cu ajutorul vostru, zice căpitanul. Voi veți depărta stâncile.
Cu siguranță era nebun. Ne vom face zob. Trebuie să fac ceva!
– Când ajungem lângă stânci veți striga cuvintele magice care vă plac atât de mult, „Nu” și „Nu vreau”, iar ele se vor depărta. Ați înțeles? Oricum nu puteți să ziceți altceva. S-au terminat „Da”- urile. Hi,hi!
Cei trei ochi, ai căpitanului și al secundului, ne fixau sălbatic.
– Dincolo de strâmtoare este o insulă. Va fi a noastră și se va numi Insula NU. Vom arde toți sacii cu „Da”! Va fi răzbunarea perfectă! Niciun copil nu va mai fi nevoit să spună că vrea să meargă la dentist, că vrea să-și strângă lucrurile, să-și facă temele, să spele vasele, să ducă gunoiul. Iar strâmtoarea se va închide în urma noastră. Pe vecie!
– Ba nu! strig și o rup la fugă spre scările care duc în interiorul corabiei.
Aproape că mă arunc în hăul de sub mine. Bâjbâi pe întuneric. Mă gândesc că secretul întoarcerii noastre ar putea fi în camera în care ne-am trezit.
O mână mă apucă de gât. Este căpitanul. Mă zbat, urlu, încerc să-l mușc. Mă trage înapoi spre scări. Mâna mea se agață de ceva moale. Este doar un sac. E atât de ușor încât sunt tras odată cu el. Îl lovesc cu sacul peste picioare pe căpitan, dar e ca și cum ai bate un cui cu un fulg.
Sunt luat pe sus și scos pe punte.
Irina este legată. Mă leagă și pe mine de ea.
Corabia se îndrepta cu viteză spre strâmtoare.
– Dacă nu răspundeți la întrebările pe care vi le pun, urlă căpitanul, ne vom sfărâma de stânci.
Așa că strigați cât mai tare. Vreți la părinții voștri?
Îi șoptesc Irinei la ureche:
– Mai bine ne zdrobim de stânci, decât să trecem cu ei dincolo. Ai grijă ce spui.
– Ați auzit ce-am zis? Vreți la părinții voștri?
– Nu!!!! țipă Irina.
Se întoarce uluită spre mine.
– Am vrut să zic că vreau.
– Vreți să vă uitați la desene? urlă căpitanul.
– Nuuu!!!! îi răspund.
De fapt, spusesem da.
– Vreți în vacanță?
– Nuuu!!!!
Deodată, stâncile ca niște colți încep să se depărteze.
– Așa, așa! își freacă mâinile căpitanul. Încă puțin și avem loc să trecem, apoi strâmtoarea se va închide pe veci. „Nu” va fi stăpânul lumii! Copiii vor refuza orice. Chiar și lucrurile pe care și le doresc. Va fi minunat!
– David, nu vreau să se întâmple asta.
– Încetează să mai folosești cuvântul care începe cu litera n.
– Degeaba, limba mea vrea să îl zică. Nu pot. Vezi, i-ar l-am spus. E ceva care ne face să îl
spunem.
– Încă puțin, își freacă mâinile căpitanul. Vreți clătite?
– Nuuu, izbucnește în lacrimi Irina.
– Tu de ce taci? mă zgâlțâie căpitanul. Vrei să mănânci clătite?
Ceva îmi gâdilă limba.
– Da!!! strig răspicat.
Rămân la fel de surprins ca cei doi pirați.
Căpitanul arată ca turbat. Dintele i se clătină de furie.
– Da, da, da! strig fără să mă opresc.
– Spune NU!!! Strâmtoarea ne va zdrobi, mă zgâlțâie căpitanul. A început să se închidă.
Ochii căpitanului au ieșit din orbite.
Secundul dispare sub punte.
– Căpitane! Băiatul a deschis unul din sacii în care țineam cuvintele „Da” și acum este gol.
– Ceee????
Deci acela fusese sacul cu care-l lovisem pe căpitan.
Căpitanul se chinuie să-mi astupe gura. Îmi înfig dinții în degetele lui murdare.
– Fii curajoasă, Irina! Da, da, da! Trebuie să salvăm lumea, chiar dacă noi vom…
Stâncile sunt din ce în ce mai aproape.
Una de alta.
Și noi de ele.
– Da, da, da! țipă Irina cât o țin plămânii.
– Da, da, da!
Corabia se izbește de stânci. Sunt aruncat dintr-o parte în alta.
*
– Irina, David, sunteți bine? De ce strigați?
Mă trezesc din cauza zgâlțâielilor.
Mama mă privește nedumerită.
Totul este neschimbat în cameră: întrerupătorul la locul lui, mocheta pe jos, biroul. Irina este în patul extensibil pe care ai mei l-au adus pentru ea. Mă privește cu ochii cât cepele.
– Erau niște pirați, șoptește ea. Care ne răpiseră și…
Eu îmi țin gura.
Mama râde.
– Venisem să vă propun următorul program pentru azi: mai întâi vă faceți temele…
– DA, mami! strigăm amândoi.
– Ăăă… și apoi, pentru că este frumos afară, sărim peste ora de uitat la desene…
– DAAA, mami!
– Și la masa de prânz avem ciorbă de…
– DESIGUR, mami!
– Desert nu am avut timp să fac. Credeți că…
– DAAA, mami!
– Ăăăă… Atunci îmbrăcați-vă.
Mama se întoarce și dă să iasă din cameră.
– Au!
Se apleacă și ridică ceva de jos.
– Ce-i ăsta? Parcă ar fi un dinte, dar arată groaznic ca să fie așa ceva. Cum o fi ajuns aici?
Îl aruncă pe geam, strâmbându-se.
– Nu uitați să vă spălați bine pe dinți!
– DAAA, mami!
DESCOPERĂ CĂRȚILE SCRISE ȘI ILUSTRATE DE VERONICA IANI