(Text și ilustrație de Veronica Iani)
Am deschis ochii într-o fabrică din China, apoi, îndesat într-o cutie de carton împreună cu alți 299 de șoareci, am fost îmbarcat pe un vapor. Colegii mei de călătorie nu vorbeau, nici măcar nu sughițau, oricât am strigat la ei. Să fi fost vorbitul un defect de fabricație în cazul meu? Eram singurul de culoare rozalie. Restul erau gri, bleu sau mov.
De pe vapor am ajuns într-un tir, apoi într-un camion și, curând după aceea, într-un supermaket.
Rând pe rând, șoarecii gri, bleu și mov și-au găsit stăpâni. Eu nu. Însă, când trăiești mult într-un supermarket, ai și avantaje. Înveți o grămadă de lucruri.
Într-o zi, un domn m-a apucat de coadă și m-a ridicat în dreptul ochilor.
– Clarei îi va plăcea de tine. Vrea să se facă medic veterinar, iar tu arăți destul de rău.
Avea dreptate. Blana mea ajunsese alb-roz-gălbui.
Am fost aruncat în coș.
Drumul până la casa de marcat mi l-am petrecut strivit între o varză și un sac cu ceapă.
„Minunat!” mi-am zis.
(Descoperiți cărțile scrise și ilustrate de Veronica Iani)
*
În mașină am suferit un mic accident. O cutie cu bulion a explodat lângă mine.
– Arăți groaznic! a exclamat tatăl Clarei când m-a luat din sacoșă.
Părea că cineva îmi scosese mațele.
M-a spălat cât a putut de bine și, pentru că nu mă uscam suficient de repede, m-a băgat puțin în cuptor.
– Iese fum din mine! am țipat. Ajutor!
Capul unei fetițe a apărut dincolo de geamul cuptorului.
– Tati, de ce gătești un șoarece?
Am fost salvat la timp. Am stat puțin la congelator și apoi m-am odihnit într-un prosop cu miros de balsam de iasomie, balsam aflat la ofertă în supermarket săptămâna trecută.
– Vrei să te cheme Eric? mi-a șoptit Clara.
– Cred că da.
– Tati, tati, Eric vorbește!
– Cine este Eric?
– Șoricelul meu.
– Și ce zice?
– Că este de acord să-l cheme Eric.
– Întreabă-l dacă vrea să te ajute să-ți faci ordine în cameră.
Clara mi-a șoptit la ureche:
– Poți spune că nu te simți bine?
– Îmi pare rău, dar nu pot să mint. Cred că este din fabricație. Mai bine mergem să facem ordine.
– Eric zice că nu se simte bine, vrea să iasă puțin în curte.
*
Clara s-a învârtit o vreme prin curte, părând că este în căutarea a ceva.
– Gata, am găsit!
Se oprise în fața unei stive de lemne. M-a înfipt într-o gaură plină cu așchii. Doar capul îmi rămăsese afară.
– Clara, stai, unde pleci? am strigat disperat când am văzut că-mi întoarce spatele.
S-a încruntat la mine.
– Ești pedepsit pentru că nu ai ținut cu mine!
– Cla...
Plecase.
Mă simțeam atât de nedreptățit.
Descoperiți cărțile scrise și ilustrate de Veronica Iani
*
A durat puțin până ce am fost descoperit de două pisici.
– Arată a șoarece, dar e prea... Roz? a zis pisica galbenă.
– Poate e hamster. E bun și ăsta, a zis cea neagră.
– De ce miroase ca rufele de pe sârmă? Grețos! s-a strâmbat galbena.
– Lasă că-l înghit eu, am nasul înfundat, a spus neagra și, dintr-un salt, a fost lângă mine.
M-a înhățat de bot și m-a târât lângă tovarășa ei. Cred că mâncase niște pește și nu foarte proaspăt. Simțeam că leșin.
– M-am răzgândit! Vreau să-l mănânc eu, a zis galbena.
Jucăriile din pluș nu simt durerea, așa că doar m-am speriat văzând cum capul meu rămâne prins de corp doar printr-un fir.
Cumva am scăpat din încăierarea care a urmat. Am scăpat în sensul că zburam pe deasupra pisicilor care scuipau mânioase spre mine.
Mă îndreptam, purtat de o cioară, spre copacul de lângă casă. Într-un cuib, mă așteptau trei ciocuri larg deschise.
În timp ce puii se băteau pe mine, am auzit pe fereasta din dreptul copacului:
– Mami, fac imediat curat, nu-i nevoie să-mi zici de 1000 de ori! Iar pe Eric îl iau mai târziu din curte. L-am lăsat să se usuce puțin.
*
Zac cu capul prins de restul corpului doar printr-un fir, undeva, într-o curte. Niște găini se uită chiorâș la mine. Am văzut de multe ori găini la televizoarele de la supermarket. Nu știam că miros așa. N-ar fi trebuit să mă plâng de mirosul de pește din gura pisicii.
Prea multe amintiri de cum am ajuns în acea curte nu am.
După ce puii aproape că mi-au smuls capul, am fost foarte amețit. Cred că, văzând că nu-s bun de nimic, mama lor m-a aruncat departe de cuib.
Găinile cârâie nemulțumite. Prezența mea le deranjează. Una se repede spre mine să mă lovească cu ciocul.
O voce de băiat strigă la ea.
– Uș! Uș!
Cineva mă ridică cu două degete.
– Ești un șoarece de pluș! Săracul de tine! Cum ai ajuns în halul ăsta?
Aș putea să-i povestesc, dar am hotărât să-mi țin gura. M-am săturat de peripeții.
*
Pe băiat îl cheamă Luca. Are cam aceeași vârstă cu Clara. Mama lui m-a spălat și mi-a cusut capul. Arăt acceptabil după atâtea nenorociri prin care am trecut. Acum mă cheamă Pink.
Luca mă ia cu el peste tot, îmi vorbește, deși eu nu-i răspund niciodată.
Azi însă mergem mai mult cu mașina.
– Mami m-a luat cu ea la supermarket, îmi șoptește Luca, în timp ce-mi arată pe geam niște vaci.
Descopăr că este același supermarket din care fusesem cumpărat pentru Clara.
Luca mă pune într-un cărucior de metal pentru copii și mă împinge printre rafturi, alături de mama lui. Recunosc totul.
– Pardon! îl aud pe Luca.
Căruciorul nostru se lovise de un altul.
– Nu-i nimic! răspunde o fetiță.
Când se întoarce spre noi, aproape că strig de uimire. Este Clara!
Mă vede și ea.
– Ce... ce șoricel drăguț, murmură. Vorbește?
Luca izbucnește în râs.
– Clara, ia te uită! zice mama fetiței. Șoricelul seamănă cu Eric.
Luca mă ia din cărucior și mă întinde Clarei.
Văd că mâna fetiței tremură când mă apucă.
– Da, seamănă, zice ea.
Mă strânge încet la piept și-mi șoptește:
– Te rog, iartă-mă. Știu că tu ești. Ai vârful cozii ars. Mă ierți?
Ochii îi strălucesc atunci când mă înapoiază.
Eu mi-am promis că nu mai vorbesc, altfel i-aș spune că o iert.
*
Ne îndreptăm spre casă. În mașină miroase a portocale. Ador mirosul lor.
Luca mă ține la geam ca să pot privi și eu afară. Nu știe că eu chiar văd.
Se înserează și nu cred că vor mai fi vacile pe câmp.
Oprim la semafor.
Lângă noi trage o altă mașină.
– Fetița cu șoricelul! exclamă Luca.
Este Clara. De data asta lacrimile îi curg pe față când mă vede. A lăsat geamul în jos și ne face cu mâna.
Luca lasă și el geamul.
– Închide geamul, Luca! Se face imediat galben.
Mă trezesc plutind în aer.
Sunt în brațele Clarei!
Luca ne face cu mâna.
– Nu mai plânge. Păstrează-l tu! îl cheamă Pink.
*
Sunt în continuare în brațele Clarei, pe canapeaua din sufragerie. Lacrimile ei îmi cad în cap, una câte una. Le-a povestit părinților că m-a dus și m-a băgat în grămada cu lemne pentru că era supărată din cauză că trebuise să facă ordine în cameră.
Au iertat-o și ei pentru că, până la urmă, a spus adevărul.
Eu am început iar să vorbesc. Doar cu Clara. Restul nu mă înțeleg și cred că e mai bine așa.
Cu Luca ne întâlnim din când în când la supermarket.
Are un crocodil mic de pluș, care îmi face cu ochiul pe ascuns.