(text și ilustrație de Veronica Iani)
– Cum te cheamă? mă întreabă ofițerul.
– Sarkis Agapian, zic și îi întind cruciulița de lemn.
Știam că asta înseamnă condamnarea lui Arek.
Ofițerul deschide un registru gros.
– A cui este crucea?
– A lui Arek Agapian, îi spun, fără ca vocea să-mi tremure.
Rămâne cu pana de scris în aer.
– Sunteți rude?
– Nu, nu suntem rude de sânge! strig. Tatăl meu l-a adoptat, fără ca măcar să mă întrebe. Nu-l consider fratele meu, iar acum, cu atât mai puțin. Este creștin, cu siguranță, altfel n-ar fi ținut ascunsă crucea, iar eu n-am nimic de-a face cu asta. Să scrieți acolo! Să știe și Tiridat, împăratul nostru, că eu îi iubesc pe zei! Armenia este iubită și apărată de zeița Anahit!
– Bine.
Ofițerul scrie numele lui Arek sub un șir lung de alte nume. Unele dintre ele sunt tăiate cu o linie îngroșată.
– Recompensa… Aștept recompensa, îi spun ofițerului, care se lăsase pe spătarul scaunului.
Ar fi trebuit să fie mai bucuros. Tiridat avea să-l laude pentru încă un creștin prins.
– Da… recompensa…
Scoate dintr-un cufăr de lemn o mână de bani.
– 1, 2, 3… 17, 18…
Spune rar și apăsat fiecare cuvânt.
– 28, 29…
La 30 mă fixează cu privirea.
Știu povestea creștinilor. Cel pe care ei îl cred Dumnezeu fusese vândut pentru 30 de arginți, apoi răstignit pe cruce. Murise, iar creștinii pretindeau că a înviat. Nu-mi pasă de poveștile sau de credința lor. Tot ce vreau este să scap de Arek. Tata nu doar că-l adoptase, dar, înainte de a muri, hotărâse să împartă pământul. Jumătate eu, jumătate Arek. Pământul care mi se cuvenea mie!
– 31, 32…
Pe tata nu-l iertasem pentru asta. Nici măcar n-am mers la înmormântarea lui.
Pe Arek îl pândisem multă vreme, iar răbdarea îmi fusese răsplătită.
Mi-am luat banii și-am plecat.
Două zile n-am dat pe acasă.
Când m-am întors, Arek nu mai era.
I-am luat hainele, ce lucruri mai avea și le-am ars la templul zeiței Anahit.
Zeița făcuse dreptate!
*
Vestea că ofițerul care se ocupa cu prinderea creștinilor este, de fapt, creștin, s-a răspândit ca focul în cetate.
Simt că pământul îmi fuge de sub picioare și văd negru în fața ochilor. Alerg într-un suflet ca să mă conving. Îmbrâncesc oamenii strânși în piața cetății, îmi fac loc cu coatele printre ei. Iată-l!
Ofițerul este legat de copacul din mijlocul pieței. Are trupul plin de urmele loviturilor de bici. Mă reped la el. Dinții îmi clănțăne, degetele-mi sunt ca niște gheare.
– Arek… Arek este liber? îl scutur de umeri.
Își ridică privirea și doar zâmbește.
– L-ai anunțat ca să fugă, în loc să-l trimiți la închisoare?!
– Da, a zis că te iartă și că se va ruga pentru tine.
Îl scuip în față.
– N-am nevoie de rugăciunile lui! Spune-mi unde-i ascuns!
Zâmbetul lui mă scoate din minți.
– Lasă-l! îmi strigă cineva din mulțime. N-au putut afla nimic de la el, oricât l-au biciuit.
*
Mă-ntorc după miezul nopții. Piața este goală, dar știu că sunt soldați ascunși prin curți. Ar fi o nebunie din partea cuiva să încerce să-l salveze pe ofițer, însă pe Arek îl cred în stare de-o asemenea nebunie.
*
Mă ciupesc de braț ca să rămân treaz. Stau pe burtă lângă o tufă de trandafiri, lipit de peretele unei case, fără să mă mișc. Din fericire, este o noapte cu lună plină.
Urmăresc fiecare mișcare. Cel care ar încerca să-l salveze pe ofițer, ar trebuit să se strecoare pe lângă case, apoi să traverseze piața până la copac, târându-se pe coate.
*
Tresar. O siluetă în haine albe, lungi, a intrat în piață. Merge direct spre copac, fără a se ascunde. Este un bărbat înalt, cu părul negru, lăsat pe umeri. Prea înalt pentru a fi Arek.
Ofițerul se clatină când este eliberat, dar este luat în brațe de bărbatul cu haine albe.
Îmi scot cuțitul de la brâu și sar din tufiș. Din câțiva pași ajung lângă cei doi.
– În numele împăratului Tiridat, predați-vă!
Fără să se grăbească, bărbatul în alb îl lasă pe ofițer din brațe. Acum se poate ține singur pe picioare. Într-un mod de neînțeles, fețele și mâinile lor par să strălucească.
– Sarkis…, îmi zice bărbatul în alb.
Îi pun cuțitul în dreptul feței. Vârful îi înțeapă obrazul.
– Cine ești? De unde mă cunoști?
– Răspunde! Arek te-a trimis?
Bărbatul în alb pune mâna pe cuțit și mi-l ia. Eu nu fac niciun gest ca să-l opresc, de parcă voința mea s-ar fi topit.
– Sarkis, eu sunt Tadeu. Este timpul ca el să plece.
Cuțitul cade pe pietre și clinchetul răsună în noapte. Mă aplec să-l ridic și atunci văd că cei doi bărbați nu au umbre. Doar ei nu au umbre.
Tadeu îmi pune mâna pe umăr și simt cum o putere se scurge din mine. Dintr-odată, văd și înțeleg.
Nu era doar o poveste Cel în care credeau creștinii. Văd, ca într-un vis, pe Fecioara Maria, pe Iosif, magii în jurul pruncului Iisus, trădarea lui Iuda Iscarioteanul, răstignirea, învierea.
*
Răsăritul mă găsește în același loc, nemișcat, precum o statuie.
Sfântul Iuda Tadeul și ofițerul plecaseră de multă vreme, pe când încă era noapte. Umăr la umăr.
Legat de copac, rămăsese trupul neînsuflețit al ofițerului, singurul martor al celor întâmplate.
*
Aștept de o săptămână la ușile împăratului. Trebuie să-i spun și lui, așa că nu pot renunța.
– Tiridat nu te poate primi!
Am mai auzit de o sută de ori asta de la soldați sau de la cei care intră sau ies de la împărat. Am răbdare. La un moment dat, tot mă va primi.
În a opta zi, un bătrân, care de-abia se ține pe picioare, este adus de soldați. Înainte de a intra la împărat, se întoarce spre mine și-mi zâmbește.
*
Ușile se deschid după multe ore. Bătrânul arată și mai slăbit, dar fața îi radiază.
– Sarkis, vino cu mine, îmi zice cu voce slabă.
Suntem duși într-o cameră și lăsați singuri.
– Mă cheamă Grigore, îmi spune bătrânul. Tiridat m-a aruncat în închisoare acum 13 ani pentru că am refuzat să pun o floare la templul zeiței Anahit. I-am zis că sunt creștin. Doar printr-o minune mai sunt în viață. O femeie mi-a aruncat în fiecare zi în celulă un codru de pâine. Acum m-au adus pentru că împăratul se îmbolnăvise și nimeni nu-l putea vindeca. I s-a arătat în vis că doar eu îl pot ajuta. M-am rugat și Dumnezeu l-a vindecat, însă cea mai mare minune este că împăratul mi-a cerut să-l botez creștin. Acum crede și el!
Bătrânul îmi face semn să-i torn apă. Îl ajut să ducă cana la gură.
– Știu de ce ai venit la împărat, continuă el. Ai fost curajos. Te-ar fi aruncat și pe tine în temniță, dacă îi spuneai despre Dumnezeu.
*****
Sarkis cade în genunchi în fața mea. Se agață de mine, ca un copil de mama sa. Îmi strânge mâinile uscate în palmele lui puternice.
– Spune-mi, Arek trăiește?
Ochii lui încearcă să afle răspunsul înainte ca eu să-l zic. Îmi trag o mână din strânsoarea lui și-l mângâi pe față. Are barba udă.
– Da, e în viață.
– Crezi că Dumnezeu mă poate ierta?
– El este mare și bun.
Sare în picioare. Strigă:
– Eu l-am vândut pe Arek, înțelegi? Pe bani, la fel ca Iuda Iscarioteanul. Dacă nu era ofițerul, pe care l-am scuipat, pe care l-am lovit… Înțelegi? Cu mâinile astea am luat banii, cu ele am dat în ofițer.
Cade iar în genunchi.
Își lasă capul pe genunchii mei și plânge.
Plânge multă vreme.
Plângem împreună.
Cuvânt de încheiere:
Sfântul Apostol Iuda Tadeu s-a născut în Nazaret și a fost unul dintre cei 12 apostoli ai lui Iisus Hristos. Tătăl său a fost Iosif, logodnicul Fecioarei Maria, și a mai avut trei frați: Iacov, Iosie și Simon.
După întoarcerea din Egipt, Iosif a vrut să-și împartă pământul celor cei patru fii ai săi și lui Iisus Hristos, care era pe atunci prunc. Iuda, Iosie și Simon s-au opus, considerând că Iisus nu era frate de sânge cu ei. Doar Iacov și-a împărțit cu Iisus moștenirea.
De aceea, mai târziu, când Sfântul Iuda a crezut în Mântuitorul, nu îndrăznea să se numească fratele Domnului, ci numai al lui Iacov, zicând: „Iuda, sluga lui Iisus Hristos și fratele lui Iacov”.
Sfântul Apostol Tadeu a predicat Evanghelia în multe locuri.
În anul 45, a ajuns în Armenia. Mulți locuitori din această regiune au fost convertiți la credință, iar multe comunități creștine au fost înființate în taină.
În jurul anului 66, regele Ananun a ordonat omorârea Sfântului Tadeu, în Edesa.
Sfântul este prăznuit în data de 19 iunie.
Sfântul Ierarh Grigorie Luminătorul (240-328) a fost primul episcop al Armeniei și încreștinătorul poporului armean.
El s-a născut în Armenia și l-a mărturisit pe Iisus Hristos, ceea ce a atras mânia regelui Tiridat al III-lea, care se închina zeiței Anahit. În timpul unei ceremonii religioase, Tiridat i-a ordonat lui Grigorie să pună o coroană de flori la poalele statuii zeiței Anahit. Grigorie a refuzat, proclamându-și credința creștină. Aflând ulterior că, de fapt, Grigorie era fiul celui care îi ucisese cu mulți ani în urmă tatăl, Tiridat poruncește ca acesta să fie torturat și, în cele din urmă, aruncat în Khor Virap, o temniță subterană adâncă. Aici, Grigorie supraviețuiește datorită unei bătrâne care îi arunca în fiecare zi pâine, pe ascuns.
După 13 ani, regele Tiridat al III-lea se îmbolnăvește grav. I se arată într-un vis că doar Grigorie îl poate salva, de aceea îl cheamă la palat. Vindecarea sa a venit pe loc. Văzând minunea, inima regelui s-a înmuiat și a cerut botezul de la Sfântul Ierarh Grigorie Luminătorul.
Ca episcop, Sfântul Ierarh Grigorie Luminătorul l-a botezat pe regele Tiridat, întreaga țară urmând apoi exemplul regelui, producându-se o convertire în masă.
Astfel, Armenia a devenit primul stat al lumii antice care a îmbrățișat creștinismul.