(ultima parte)
(Text și ilustrație de Veronica Iani)
*
Chiar să nu-și fi dat seama nimeni că am găsit scrisoarea și că am plecat să aflu mai multe lucruri despre mama? Ar fi trebuit să mă găsească până acum.
Mai bine mă gândesc la tata, la cât de curajos este atunci când intră într-o clădire în flăcări. El nu s-ar pierde cu firea dacă ar fi în locul meu.
„Nu știi niciodată ce este în foc, ce ar putea să explodeze, dacă acoperișul nu se va prăbuși…de abia vezi pe unde mergi… ”
Eu măcar văd ce-i în jurul meu.
O văd pe doamna cu pisici cum vine dinspre bucătărie, legănându-se și numai zâmbete, cu o farfurie în mână. În toată casa miroase a cârnați prăjiți de te trăsneşte. Își închipuie că pot mânca la ora 8 dimineața cârnați prăjiți?
Duminica dimineața, mama îmi face clătitele ei speciale…
STOP! NU TE MAI GÂNDI LA ASTA!
Și mai știu destul de multe alte lucruri.
De exemplu, că nu am cum s-o conving pe doamna-trăsnită-cu-multe-multe-pisici să mă lase să ies din casă.
- Pisoi, ia de mănâncă!
Se așază în fața mea, pe covor, își pune farfuria cu cârnați în poală. Văd că a făcut și niște omletă.
Aș țipa la ea, zgâlțâind-o de umeri:
„Înțelege, nu sunt mâță! Dă-mi drumul!!!”
Îmi înghit țipătul. Acum trebuie să mă prefac.
- Ce bine miroase! mă pisicesc eu. Dar nu mi-ați spus cum vă cheamă.
Își netezește cu salivă cele câteva fire care îi țin loc de breton, își pleacă ochii și șoptește:
- Minerva.
- Minerva?!
- Da, este zeița înțelepciunii la romani. Hai, ia niște cârnat!
De n-ar fi pus iar somnifer în mâncare.
Dau să întind mâna după furculiță, însă ea deja a înfipt-o într-o bucată de cârnat și o îndreaptă spre gura mea.
Pisicile se agită în cuști, stârnite de miros. Sau poate de gelozie.
- E foarte bun, zic, mutând cârnatul dintr-un obraz în altul, cu gândul că poate reușesc să-l scot pe nevăzute și să-l arunc la pisici. Să păstrați și pentru Puya. Ce va spune când o să se întoarcă și va descoperi că nu i-am păstrat și ei?
- Las-o pe Puya, că e răsfățata cartierului. De multe ori nici nu se atinge de mâncarea mea. Cine știe ce bunătățuri primește de la vecini.
Rămân cu gura căscată, iar Minerva se grăbește să-mi îndese în ea o altă bucată de cârnat.
Mintea mea se învârte precum un carusel.
Puya se plimbă liberă prin cartier!
Puya întâlnește oameni!
Puya are la gât o zgardă!
Prin ea pot ajunge la oameni!!!
- Ce-ați spune dacă v-aș face niște desene cu pisicuțele dumneavoastră? îi zic, chinuindu-mă să înghit cele două bucăți de cârnat din gură. Știu să desenez foarte bine.
- Chiar?
Ideea mea o încântă atât de mult, încât uită să mă mai hrănească și, o vreme, cotrobăie prin casă după hârtie și creion.
Victorioasă, îmi pune în față câteva coli îngălbenite și un creion ros la un capăt. Nu-mi scoate zgarda care mă ține legată de cuști. Trebuie să desenez stând pe covor.
Minerva îl scoate dintr-o cușcă pe Apollo, un motan cu o pată neagră pe cap, ca un castron. Îl sărută și-l mângâie cât timp îl desenez, de parcă nu l-ar mai fi văzut de multă vreme. Însă eu am nevoie ca ea să plece de lângă mine, ca să pot rupe o bucățică de hârtie și să scriu un mesaj.
- Chiar seamănă cu Apollo! se entuziasmează Minerva, văzându-mi desenul. Ai talent! Oare pe cine să aduc acum?
Nu mă mir să aflu numele următoarei pisici: Venus. Oare toate pisicile ei au nume de zeități? Venus este o pisică tărcată și nervoasă, care arăta mai degrabă a zeul războiului, nu a zeiță a frumuseții.
Mă prefac că greșesc desenul și mototolesc foaia. Voi rupe mai încolo din ea hârtiuța de care am nevoie.
- Ați putea să-mi aduceți un pahar cu apă? A fost cam picant cârnatul.
- Desigur, pisoi!
Minerva pleacă cu Venus în brațe. Pisica îmi aruncă priviri războinice peste umărul ei, de parcă ar simți că pun ceva la cale.
Rup hârtiuța și scriu repede:
„Ajutor! Sunt închisă pe str. SW 8, nr 8. Monica Ford. Sunați pe mama: 023777854343”
Bag repede bilețelul în buzunar.
Pe unde-o umbla răsfățata de Puya?
Însă, ca o străfulgerare, îmi apare în minte imaginea scrisorii. Adresa trecută acolo era strada SW 7, nr. 8!
Eu am venit pe strada SW 8 la numărul 8.
Am greșit strada?!
De aceea nu a apărut nimeni până acum ca să mă caute!
*
Preț de câteva clipe, n-am înțeles ce-i cu mine, unde mă aflu. Apoi am realizat că sunt în patul Monicăi și că ea încă nu s-a întors.
Dar poate s-a întors și n-au vrut să mă trezească?
Sar din pat și cobor la bucătărie.
Aici sunt doar părinții mei, cu câte o ceașcă de cafea în față. Din privirile lor înțeleg că totul este la fel, Monica încă nu…
- Părinții Monicăi sunt tot pe strada SW 8? Tati, poți să mă duci la ei? Te rog.
- Lasă că te duc eu, Mayra, îmi spune mama. Tata a fost toată noaptea pe străzi.
Pe drum, nu scoatem nicio vorbă. Deși soarele strălucește, totul îmi pare gri, și gol, și fără sens.
Mama pune brusc frână.
- E o pisică, stai aici! îmi zice mama.
- Ai… ai lovit-o? întreb în șoaptă.
Mama coboară fără să-mi răspundă, însă începe imediat să certe pe cineva:
- Era să te calc, ce-ți veni să sari în fața mașinii?
Se apleacă și ridică în brațe o pisică frumoasă, albă. E chiar cea care ne vizitase la casa doamnei Nicolle. O întoarce pe toate părțile. Pisica stă cuminte la verificat. Are în gură o lăcustă.
- Este o pisică din cartier, , îi zic mamei pe geam. M-a lăsat ieri să o mângâi. Hai să o luăm cu noi la doamna Nicolle.
Mama îmi dă pisica și ea se cuibărește în brațele mele.
- Ți-ar plăcea să fii pisica mea? îi șoptesc.
Ajungem pe strada SW 8. Au venit și câteva televiziuni. Pisica pare deranjată de toată agitația din jur. Îmi sare din brațe și, din câteva salturi, se face nevăzută.
Pe trotuar văd strălucind ceva în urma ei.
Este șoricelul argintiu pe care-l avea prins de zgardă. Dacă se va întoarce, i-l voi prinde la loc.
*
Stau ca pe ace, deși mă prefac a fi calmă.
Descoperirea că am nimerit la o altă adresă m-a lovit fix în moalele capului, iar gândul că sunt doar la o stradă distanță de părinții mei mă face să nu mai am stare. Poate sunt doar câțiva metri până la ei! Dacă aș țipa?
Mă aplec deasupra desenului cu numărul cinci. Doamna Minerva este atât de bucuroasă, încât nu știe ce să mai facă pentru a-mi fi pe plac. Vrea să înrămeze toate desenele.
Îmi imaginez cum vor arăta pereții acoperiți cu pisicile-zei: Apollo, Venus, Neptun, Vulcan…
Oare cum de a rămas Puya fără nume de zeitate? Sau pisoiul Alvarez, a cărui reîncarnare Minerva crede că sunt.
- Miiiaau…
Este Puya!
Și-a băgat capul prin tăietura din ușă și ne privește. Nu pare convinsă că ar vrea să intre. Acum ar fi fost bună o bucată de cârnat.
- Hai, Puya, să-ți facă și ție un portret! o strigă doamna Minerva.
Puya pășește agale, de parcă ar avea tot timpul din lume. Sare în brațele stăpânei sale, care între timp dusese în cușcă zeitatea cu numărul cinci.
- Ha, ți-ai pierdut medalionul de la gât! Și uite ce blăniță murdară ai! Pe unde ai umblat?
Doamne, de nu i-ar scoate zgarda! Îmi zic.
Din fericire, Puya rămâne cu zgarda la gât.
Mai trebuie să-i strecor biletul.
*
În sufrageria casei lui Nicolle, împreună cu mama Monicăi și cu un polițist, stă o femeie cu un ursuleț de pluș în mâini. Îl învârte pe toate părțile și dă din cap în timp ce-l ascultă pe polițist. El îi întinde o scrisoare, iar ea face semn din cap că da. Mi se pare că seamănă cu cineva. Este brunetă, nu foarte înaltă, tânără. În momentul în care își duce mâna la păr ca să-l aranjeze, realizez că este același gest ca al Monicăi.
Este mama Monicăi? Cea care a născut-o?! Doamna Alvarez…
- Mayra, eu plec acasă la familia Ford, o aud pe mama ca prin vis. Ne auzim la telefon.
- Da, da…
Ochii mi-au rămas lipiți de doamna Alvarez.
Aș vrea să vorbesc cu ea, dar este ocupată.
Mai bine ies la aer, dar nu pe ușa din față ca să nu dau peste reporteri.
*
Termin desenul cu Puya și i-l întind Minervei. Bate din palme, spre nemulțumirea pisicii, care sare nemulţumită din brațele ei și vine la mine.
Acum este momentul!
Scot bilețelul din buzunar.
- Bravo, Puya, ai stat atât de cuminte ca să te desenez, îi zic.
O mângâi, trecând mâna pe sub zgarda ei. Îi prind biletul sub cataramă.
Am reușit!
- Acesta este cel mai bun desen dintre toate! își pleznește în continuare palmele Minerva.
Fața ei radiază în timp ce apropie și îndepărtează desenul de ochi.
- Hm, ce rău îmi pare că nu ai avut la gât și medalionul cu șoricel. Chiar, pisoi, ai putea să i-l desenezi?
Eu eram pisoiul.
- Da…, cred că da… , bâigui eu. Acum vreți? Aș merge până la baie.
- Da, da, chiar acum, ca să-l pun imediat în ramă desenul! Uite, cam pe aici să-l desenezi. Era un șoricel de argint, pe care am dat o groază de bani.
Îmi ia pisica din brațe.
- Puya, stai cuminte la mama ca să-ți așez zgarda!
Parcă aș privi un film dat cu încetinitorul. Mâna ei se îndreaptă spre zgardă.
- Da ce-i mizeria care ți s-a prins aici?
Scoate bilețelul.
Înlemnesc.
Pierd câteva secunde prețioase până să mă dezmeticesc.
În acest timp Minerva deschide hârtiuța?
- Ceeee???
Mă reped ca o panteră la mâinile ei. Îi smulg biletul, trântind-o pe ea la podea. Nu-mi pasă dacă o doare sau nu. Reușesc să o apuc și pe Puya și îi îndes biletul iar sub cataramă, așa, mototolit.
- Fugi, Puya, fugi! țip și o arunc spre ușă.
Puya face câteva piruete în aer, cade pe picioare. Mă privește puțin nedumerită.
- Nuuuu! Țipă Minerva și pornește de-a bușilea spre pisică. Eu mă țin cu toată puterea de gleznele ei groase.
Capul pisicii dispare prin ușiță, apoi corpul și, în sfârșit, coada!
Minerva se întoarce spre mine. În ochii ei de zeiță a înțelepciunii se citește doar furia. O furie de zeu rănit. Sunt luată pe sus și azvârlită în baie.
„Clanc!” face zăvorul în urma mea.
Iar m-a încuiat.
Cad în genunchi și încep să mă rog, în timp ce Minerva țipă și trântește lucruri prin casă.
De palmele mele văd lipită o bucățică de hârtie.
„ ...W 8 nr 8. Moni... ”
Nu mai am putere să fiu puternică.
Pisica are prins de gât un bilet din care lipsește exact ce e mai important. Adresa la care sunt sechestrată.
Plâng cu sughițuri.
Gresia este rece și tare.
Îmi apăs fruntea de ea.
Miroase vag a flori de iasomie și a clor.
„Mami și tati, unde sunteți?”
*
Mă așez pe iarba de pe mica peluză din spatele casei lui Nicolle. Îmi las capul pe genunchii îndoiți.
- Tu ești prietena Monicăi?
Tresar puternic. N-am auzit-o când s-a așezat lângă mine.
- Da, sunt Mayra. Dumneavoastră sunteți… sunteți…
- Sunt doamna Alvarez… știi… baby-box…
- Sunteți mama Monicăi…
- Da…
Are încă în mâini ursulețul de pluș, pe care-l tot învârte, îl frământă, îl scapă pe jos.
- Ți-a zic cumva… ți-a zis cumva Monica dacă este supărată pe mine?
Aș mângâia-o pe mână.
- Nu este supărată, doar că a fost surprinsă să afle despre baby-box. Știa că a fost adoptată, dar a speriat-o puțin că a fost abandonată în acea cutie. Poate se gândea că ați pus-o în brațele părinţilor ei. Nu știu…
- N-am avut curajul să o las în spital și să spun medicilor că o dau spre adopție… Scuză-mă, poate n-ar trebui să te încarc cu lucrurile astea, ești mică.
- E în regulă, vreau să înțeleg, ca să-i pot fi alături Monicăi… atunci când va veni… Știu că totul va fi bine… Trebuie…
Se șterge cu ursul la ochi.
Pare destul de vechi ursulețul, probabil s-a mai șters cu el și altă dată.
- Mi-a fost teamă că voi vedea în ochii celor de la spital reproșul că îmi las copilul. Însă nu am părăsit-o în baby-box, știam că va fi luată imediat și dusă la spital, apoi dată spre adopție. Mi-am lăsat și numele și adresa pe un bilețel ca să fiu găsită. Nu voiam să fug de responsabilitate… A fost cel mai greu moment din viața mea atunci când am închis ușița de la baby-box. Renunțam pentru totdeauna la copilul meu. Dar voiam atât de mult să aibă o viață minunată. Eu nu i-o puteam oferi. I-am putut oferi doar șansa de a se naște.
Își îngroapă fața în urs, dar nu știu dacă plânge, căci umerii ei rămân nemișcați. Ating ușor ursulețul.
- Este fericită? mă întreabă fără să-și scoată fața din jucăria de pluș.
- Da, este foarte fericită! Își iubește părinții foarte mult. Ei sunt minunați. Și sunt sigură că vă iubește și pe dumneavoastră.
- Crezi?
Are ochii roșii și genele umede.
- Sunt sigură! Ursul este pentru ea? Poate ar fi bine să-l uscați.
Izbucnim amândouă în râs.
O văd pe Monica în râsul ei. Aceleași gropițe în obraji.
- Știți, râd mereu de părul Monicăi. Că nu m-ar mira să iasă vreun păianjen din el la cât de încurcat este uneori.
Își scoate elasticul de la păr și mă pomenesc lângă mine cu aceeași claie de „păr-mătură”, cum zice Monica.
- Tot așa îl are? râde mama ei.
- Mai rău, dar se va bucura să afle că într-o zi îi va sta mult mai cuminte pe cap.
Cuvintele „într-o zi” ne fac pe amândouă să tresărim.
- Va fi bine, mă îmbrățișează ea strâns.
- Va fi, o strâng și eu la rândul meu.
Stăm așa până când ceva moale mă gâdilă pe spate.
- Miaauuu!
- Pisi, te-ai întors? strig eu.
Îmi sare în brațe. Cred că mă iubește.
- Să-ți dau șoricelul. Nu te-au certat stăpânii că l-ai pierdut? Pff, pe unde l-oi fi pus?
Îmi ia ceva să caut medalionul.
- Ce-i cu pisica asta? mă întreabă doamna Alvarez.
- E de prin cartier, dar ne-am împrietenit. M-ai devreme i-a căzut… gata, am găsit! I-a căzut medalionul ăsta. Nu-i așa că-i nostim? I s-a lărgit tortița și a căzut. Hai, să ți-l pun!
Îi desprind zgarda și dau să prind medalionul. O bucățică de hârtie îmi cade în poale.
- Hm, scrie ceva pe…
Sar ca un arc în picioare și fug în casă, țipând:
- Cred că-i un bilet de la Monica! Doamna Ford, acesta-i numărul dumneavoastră de telefon?
Da, este un bilet de la Monica!
Trăiește!
Lumea începe să fiarbă.
Monica este pe undeva, dar unde? Lipsesc din bilet tocmai numele străzii și numărul casei.
- Important este că trăiește, încearcă polițistul să o liniștească pe mama Monicăi. Pare a fi bine. Am înțeles că pisica este din cartier, deci Monica se află și ea pe aproape. Trebuie doar să urmărim pisica.
- Și cum putem urmări o pisică? Ele sar peste garduri…
- Am cerut deja un dispozitiv de urmărire, zice polițistul. În jumătate de oră îl vom avea.
*
Gata, Monica, ajunge cu plânsul!
Așa mi-ar zice tata dacă ar fi aici.
Mă ridic de pe gresie. Îmi spăl fața cu apă rece și-mi aranjez părul.
Dacă vor găsi biletul, măcar vor ști că sunt vie și că trebuie să urmărească pisica. Nu sunt toate șansele pierdute. Cel mai greu este ca cineva să găsească biletul. Asta dacă nu o să-l piardă pe unde prin iarbă…
Trag cu urechea la ușă. Se pare că Minerva s-a liniștit. Nu mai țipă și nici nu se aude prin casă.
- Doamna Minerva!
E cam liniște. Dacă o fi fugit de teama poliției?
Nu, nu și-ar lăsa pisicii-zeități abandonați prin cuști.
Dar dacă i-a pus în mașină și a plecat cu ei în lume?
Unu, parcă nu am văzut nicio mașină parcată atunci când am venit, doi, mi-e greu să mi-o imaginez conducând. Apoi nu ar abandona-o pe Puya. Și nici pe bietul pisic Alvarez reîncarnat în persoana mea.
Singurul lucru bun din toată nebunia asta e că Minerva nu are nicio legătură cu mama pe care eu o caut.
- Doamna Minerva!
Bat în ușă cu pumnul.
- Știu că sunteți supărată pe mine, dar…
Mi se pare că aud un scâncet.
Îmi lipesc cât pot de tare urechea de gaura cheii.
Ochii îmi cad pe borcanul de sticlă în care Minerva își ține periuța și pasta de dinți. Le scot și pun borcanul cu gura peste gaura cheii. Asta va amplifica sunetele. Da, chiar se aude un scâncet. Sau un geamăt.
- Doamna Minerva?
Iarăși geamătul surd.
- Sunteți bine?
Geamăt.
- Loviți de două ori în ceva dacă aveți nevoie de ajutor.
Poc, poc!
- Ați pățit ceva?
Poc, poc!
- Dacă este grav, bateţi o singură dată!
De parcă aș fi în stare să ajut cu ceva! Dar măcar să știu cum stau lucrurile.
Poc!
E clar! A pățit ceva, poate a căzut, i s-o fi făcut rău. Iar eu am rămas încuiată în baie. Câte zile poate supraviețui un om doar cu apă de la robinet?
*
Am avut voie să urc în mașina de poliție care urmărește pisica. Sunt cu tatăl Monicăi și încă doi polițiști.
Pisica a primit un nume de cod: Shiro.
Așa am aflat că alb în japoneză se spune shiro.
Shiro a luat-o hai-hui prin cartier. A cercetat câteva tufișuri, s-a urcat într-un copac, apoi în altul, a privit luuung un porumbel, a pândit ceva în iarbă. A dat să intre și în trei case, dar, de fiecare dată, s-a răzgândit.
Câțiva polițiști o urmăresc mergând în spatele ei, noi cu mașina. Țin legătura cu noi prin stații de emisie-recepție.
Toată lumea este cu nervii întinși la maximum.
Hai, Shiro, o încurajez în gând. Suntem la 500 de metri depărtare de casa lui Nicolle și ne tot îndepărtăm.
Mergi la Monica!
Shiro face dintr-o dată cale întoarsă.
- Ne-am întors pe strada SW 8, zice în stația de recepție un polițist din mașină. Pare că vrea să se întoarcă la casa doamnei Nicolle, pe SW 7.
Shiro se oprește în mijlocul străzii, adulmecă aerul și, dintr-o dată, o zbughește pe strada SW8. Pare că știe unde vrea să meargă.
- Gata, a intrat în casa de la numărul 8! strigă polițistul în stația de emisie-recepție.
Văd câțiva polițiști alergând în direcția noastră, apoi înconjurând casa.
*
Trag câteva picioare ușii de la baie, dar nici măcar nu se clintește. Zăvorul cu care este încuiată pe dinafară este unul zdravăn.
Geam nu am, la tavan nu pot ajunge, deci am epuizat toate posibilitățile de a ieși.
Ascult din nou cu borcanul. Se mai aude câte un geamăt când și când.
Apoi, deodată, foarte aproape și foarte clar, un mieunat.
Puya!
S-a întors Puya!
Nu că asta mi-ar fi de vreun ajutor, știu că mă bucur degeaba.
Dacă ar fi fost câine, ar fi știut să alerteze vecinii că stăpâna ei are probleme.
Bum, bum, bum!
- Poliția, deschideți!
Aproape că scap borcanul din mână. Da, am auzit bine. Poliția este la ușă!
Strig cât mă țin puterile:
- Sunt aici! Ajutor! Ajutor!
*
Tatăl Monicăi mă ține de mână. Stăm în fața casei de la numărul 8, o casă destul de neîngrijită, vopsită cu un fel de galben.
Polițiștii bat la ușă.
- De ce nu sparg polițiștii ușa? îl întreb pe domnul Ford și aproape că nu-mi recunosc vocea.
- Le trebuie mandat, nu se poate oricum. Măcar dacă am ști că este în casă Monica, dar nu avem nicio dovadă.
- Poliția, deschideți!!
Ușa rămâne în continuare închisă.
- Aș putea încerca să mă uit prin ușița aceea prin care a intrat pisica? Nu e ca și cum am intrat cu forța în casă. Sunt copil, nu mă poate pedepsi nimeni. Sau poate?
Polițiștii se uită la domnul Ford, la mine.
Nu mai aștept vreun răspuns. Mă las în genunchi și împing cu degetele ușița rabatabilă.
*
Strigătele polițiștilor au încetat, așa că folosesc iar borcanul ca să ascult. Nu este nevoie. Puya este la ușa băii și miaună.
Iau o bucată de hârtie igienică și o strecor pe sub ușă. Puya o agață și o trage imediat.
Oare mai am creionul la mine?
Da, am creionul!
Iau tot sulul de hârtie igienică și scriu cu greu AJUTOR! AJUTOR! AJUTOR! AJUTOR! AJUTOR!
În unele locuri creionul a rupt hârtia, dar se vede cât de cât ce am scris.
Împing iar hârtia pe sub ușă. Sper ca Puya să nu creadă că mă joc cu ea.
Hârtia este trasă cu viteză dincolo de ușă. Reușesc să mai scriu de câteva ori „AJUTOR!” Înainte ca tot sulul să fie tras de Puya.
Ce pot să-i mai dau?
Tricoul? E prea gros.
Lănțișorul! Da, îi voi da lănțișorul cu cruciuliță de la gât.
Îl trage și pe el.
- Puya, acum du-le afară!
Știu din filme și din cărți că polițiștii nu pot intra încă în casă. Au nevoie de mandat. Ce voi râde de Mayra când va vedea că mi-au folosit cărțile polițiste.
Puya continuă să dea cu lăbuța pe sub ușă.
- Hai, fugi, nu-ți mai dau nimic. Acum nu ne jucăm. Este cât se poate de serios.
Încerc să nu fac nicio mișcare. Aproape că nici nu răsuflu. Puya miaună supărată și, în sfârșit, pleacă.
Sau măcar sper că pleacă.
*
Ușița prin care a intrat pisica este prea îngustă ca să-mi pot strecura capul prin ea. Reușesc să văd doar podeaua.
Bag mâna încet. Dacă era vreun cățel, ar fi lătrat până acum, deci nu are cine să mă înhațe. Podeaua este prăfuită și nu-mi place senzația. Ba chiar urăsc să simt praf pe mână. Strâng din dinți și bag mâna până la cot, apoi mai mult. Dau de ceva micuț și uscat. Când eram mai mică, ai mei puneau tot felul de lucruri într-o cutie iar eu trebuia să ghicesc ce este.
Bleah! Este un fel de gândac uscat care se sfărâmă sub degetele mele.
- Pisi, vino la mine! o strig pe pisică.
Bat cu palma în podea, cu degetele.
- Hai, pisi! Vino la mine!
- Miiiaaauu!
Hârtie igienică? Încep să trag. Și trag… trag…
Lângă mine se face o grămadă mare de hârtie igienică.
- Stai, strigă polițistul de lângă mine!
Respirația mi se oprește în gât.
Polițistul desface hârtie.
- Scrie ceva pe hârtie!
Văd și eu ce scrie.
AJUTOR! AJUTOR! AJUTOR!
Inima îmi ajunge în gât, împreună cu stomacul, cu plămânii.
- La o parte! Vom sparge ușa!
Nu mai așteaptă să mă ridic. Sunt luată pe sus și dusă de lângă ușă.
Un polițist trage un picior.
Ușa sare din balamale.
*
- Sunt aici! Sunt aici!
Bubuitul m-a speriat îngrozitor, dar îmi dau imediat seama că este poliția.
Ușa băii se deschide.
Mă arunc în brațele tatei.
E cald, e bine, inima lui bate tare, tare și brațele lui spun că totul s-a terminat, că sunt în siguranță.
De undeva se aude vocea Mayrei.
Aș vrea să-i spun că sunt bine, dar corpul meu se subțiază și se lungește precum o iederă. Oare unde mi s-au pierdut cuvintele? Mă simt moale, moale. Ce bine că sunt moale! Înseamnă că nu sunt robot, că mama mea nu este robot, că nu-s prinsă cu șuruburi.
Sufletul meu este atât de ușor.
Ușșșșooorrrr….
*
Deschid puțin un ochi, dar îl închid repede la loc din cauza durerii de cap care mă săgetează.
Încerc să înțeleg unde mă aflu.
Mă simt cufundată în ceva moale. Mișc puțin degetele cât să-mi dau seama că stau pe niște cearceafuri mai aspre. Miroase a curat, dar nu e mirosul de acasă.
Și zgomotele sunt altele.
Îmi fac curaj și deschid ochii.
- Monica, suntem aici!
Deasupra mea apare capul mamei, apoi al tatei, al Mayrei.
- Totul e bine, îmi șoptește mama. Ești la spital. Ai leșinat din cauza emoțiilor foarte mari. Doctorii au zis că ești sănătoasă tun.
- Mami, iartă…
Mama îmi apasă degetele peste buze.
- Gata, a trecut.
Mâinile puternice de pompier ale tatei îmi potrivesc perna la spate și mă ridică mai sus. Acum îi pot vedea bine pe toți. Au cearcăne la ochi, dar sunt atât de fericiți.
Mayra mă ține mult în brațe.
- Doamna Minerva este bine? întreb după ce-mi șterg lacrimile.
- Destul de bine, dar mai are de făcut investigații. Este și ea în spital, păzită de polițiști. Au găsit-o în casă, lovită la cap. Era conștientă, dar n-au înțeles prea multe de la ea.
- N-a vrut să-mi facă rău, doar am greșit eu adresa și am nimerit la ea. A avut un pisic pe care-l chema Alvarez. A crezut că eu sunt acel pisic, reîncarnat. Din cauză că aveam același nume.
Ai mei fac ochii mari.
- Da, e puțin dusă cu capul. Puya este bine?
- Puya? Așa o cheamă pe pisică? râde Mayra. Polițiștii m-au lăsat să o iau la mine acasă. Este bine. Din fericire, ușa n-a lovit-o atunci când a fost spartă.
Îmi aduc aminte de lănțișor. Pun mâna la gât. Este la locul lui.
- Lănțișorul era în fața băii. Puya este o pisică foarte deșteaptă, dar și tu ai fost. Cum ți-a venit ideea cu hârtie igienică? râde tata.
Izbucnim cu toții în râs.
Mă doare rău capul, dar am nevoie să râd.
Așa că râd cât pot de mult.
Când ne oprim, mama mă ia de mână.
- Cineva ar vrea să te vadă. A venit de departe pentru asta.
Dau să o întreb despre cine este vorba, însă înțeleg imediat și inima mi se strânge.
Mama îmi face semn că da.
- Dacă nu ești încă pregătită să o cunoști, a zis că nu se supără. A vrut să-ți dau ursulețul acesta.
Mama îmi întinde un urs care se vede că nu este chiar nou.
Inima îmi bate foarte, foarte tare.
- Sunt pregătită, șoptesc.
Final