(Povestirea este inspirată după o întâmplare reală: adopția de către un pompier a unei fetițe de doar câteva zile, lăsată de mama ei într-un Baby-box din Statele Unite.
Despre ce este un Baby-box puteți afla mai multe în acest articol.)
Partea I
– Te-ai născut într-o cutie! mi-a aruncat în față o colegă de clasă, furioasă că nu o lăsasem să treacă în fața mea la coadă la cantină.
– Doar roboții se nasc în cutii de metal! a râs ea. Mama ta e un robot! De ce mănânci cu noi? Roboții se hrănesc cu șuruburi.
N-a apucat să-și miște sacadat mâinile, precum un robot, decât de două ori. Am împins-o și a căzut peste un alt coleg care mergea spre mese cu tava plină. M-am bucurat să o văd cu spaghetele în cap.
– Nu înțeleg, de ce ai împins-o pe Alessia? mi-a zis tata când a venit de la muncă.
De fiecare dată când se supără, sprâncenele i se unesc și coboară spre nas. De data asta erau periculos de coborâte. Asta m-a supărat și mai mult. Nu eram vinovată!
– Mi-a zis că m-am născut într-o cutie de metal, că mama e un robot! am strigat eu. Nu-mi pare rău că am împins-o!
Sprâncenele tatei s-au rupt dintr-odată.
– Tati, nu are dreptate, nu-i așa? Tati…
Ochii îi erau umezi.
*
Părinții mei mă pregătiseră treptat. Cred că aveam trei ani când am început să înțeleg că mai aveam o altă mama, cea care mă născuse. Și un alt tată.
La început, nu a însemnat mare lucru, cei care mă adoptaseră erau părinții mei și-i iubeam până la sateliții pe care-i vedeam noaptea străbătând cerul. Nu doream să-i iubesc până la stele. Erau prea departe. Dacă trimiteam iubirea mea până la ele și nu se mai întorcea? Sateliții erau cei mai buni. Transmit pe pământ tot felul de informații, știam de la tata. Iubirea mea s-ar fi întors. Și nici nu mă temeam că ar putea ajunge și la alți oameni. Aveam foarte multă.
Totuși, treptat, pe măsură ce am crescut, am început să-mi imaginez cum arată mama care mă născuse, că o îmbrățișez, că îi spun că o iubesc. Însă mă bântuia o întrebare. Mă iubise și ea? Iar dacă mă iubise, de ce nu mă ținuse lângă ea și lângă tata?
„Părinții tăi te-au iubit foarte mult, însă erau prea tineri și nu puteau să aibă grijă de tine” îmi spuseseră părinții mei adoptivi.
Într-o zi, poate pe la cinci ani, găsisem un pui de vrabie căzut dintr-un cuib. L-am pus într-o cutie și l-am hrănit, am vorbit cu el. A doua zi era mult mai bine, dar nu voiam să-i dau drumul. Deja îl iubeam.
„Este spre binele lui, mi-a zis tata. Lasă-l să plece. Lângă tine nu va cunoaște ce înseamnă zborul.”
I-am dat drumul, dar am plâns mult după el.
Așa plânsese și mama după mine?
Lacrimile îmi cădeau pe cutia de carton din mâinile mele. Era goală și el nu se va întoarce niciodată la mine.
Mă va uita.
*
Tata și-a dres glasul și mi-a luat mâinile în palmele lui mari de pompier.
– Voiam să-ți spunem mai târziu. În locul în care stau pompierii din orașul nostru este o cutie micuță, din metal.
Mi s-a pus un nod în gât. Sau poate era un șurub?
– Este o cutiuță în care temperatura este aceeași tot timpul, adică este călduț, aer curat, o salteluță moale…
Șurubul ajunsese în stomac. Oare mi se vor desface brațele și picioarele dacă înghit toate șuruburile care mă țin? Vor mai ști să mă facă la loc?
– Mama… mama a fost un robot?
Vocea mea avea un hârâit metalic în ea.
– Nu, draga mea, m-a tras tata lângă pieptul lui.
Știam cum îi sună inima de obicei. Când îmi citește povești și mă ține în brațe, îmi place să o ascult. Acum bătea altfel.
– Mama ta este la fel ca noi. Nu o cunosc, dar nu are cum să fie altfel. Cutia de la sediul nostru are o ușiță care se deschide din stradă, iar alta din interior. Dacă un bebeluș este pus în ea, o alarmă începe să sune. În acea zi eram de serviciu. Te-am scos imediat. Știam că tu încă nu puteai să mă vezi, aveai doar câteva zile, dar mi s-a părut că-mi zâmbești. Te-am iubit din acea clipă.
– M-a părăsit într-o cutie de metal... M-a părăsit într-o cutie de metal...
Era tot ce puteam să spun.
– Monica, înțelege! a apăsat tata fiecare cuvânt. Nu te-a părăsit. Știa că cineva te va lua imediat de acolo. Te-am găsit învelită într-o păturică roz, cu un biberon cu lapte pentru tine. Era și un bilețel cu numele tău: Monica. Ţi-a dat un nume, înseamnă că te-a iubit. Și faptul că și-a scris numele de familie arată că a vrut ca tu să știi că te-a iubit. Putea să nu-l scrie.
Explicațiile tatei erau foarte bune, însă nu mă făceau să mă simt mai puțin robot. Bebelușii stau la căldură și ocrotiți în burtica mamei lor. Mama mea m-a lăsat în burta unui robot. Deci chiar mă născusem într-o cutie. Îi pusesem degeaba Alessiei spaghetele în cap.
Probabil că în loc de inimă aveam tot o cutie.
Era atât de goală.
Un gol care durea.
Seara, ai mei m-au chemat în sufragerie. Mama încă nu-mi zisese nimic despre cearta pe care o avusesem cu Alessia. Și nici despre cutie. Doar m-a ținut mai mult în brațe decât de obicei. Uneori, brațele pot ține loc de cuvinte. Ele mi-au zis „Te iubim foarte foarte mult. Cu Alessia nu a fost bine ce ai făcut, dar te înțeleg. Însă, când poți, să stai de vorbă cu ea și să vă împăcați.”
Brațele mele i-au răspuns: „Și eu vă iubesc foarte, foarte mult. Aproape o urăsc pe Alessia, nu poate fi vorba de împăcare. Iar voi de ce nu mi-ați spus nimic până acum despre cutie?”
Tata mi-a făcut semn să stau pe canapea, între el și mama.
– Voiam să-ți arătăm asta când ai mai fi crescut, a zis el și a pornit televizorul. Acum, dacă ai aflat, e mai bine să vezi despre ce este vorba.
Pe ecran a apărut pentru câteva secunde fața unei bebelușe dolofane, cu o rochiță roz, molfăind o jucărie de cauciuc. Apoi o crainică a început să vorbească despre ce va urma. În momentul în care a spus „pompier”, „poveste”, „adopție”, am încremenit.
Pe ecran eram eu!
Imediat au apărut tata și mama, pe o canapea din studioul de televiziune. Erau ceva mai tineri și mai slabi. Am făcut repede socoteala. Nu aveam mai mult de un an. Însemna că emisiunea era de acum nouă ani. Cuvintele prezentatoarei, ale tatei și mamei veneau spre mine, însă nu eram în stare să le prind pe toate. Unele-mi scăpau. Cădeau și se spărgeau la picioarele mele.
Bum! Bum! Bum!
Au arătat și cutia în care fusesem lăsată de mama sau poate de cel care fusese tatăl meu.
Bum! Bum! Bum!
L-am strâns tare pe tata de mână.
Cutia părea un fel de cuptor cu microunde, ceva mai mare.
Poate nu fusesem suficient de bună, de aceea mama mă pusese în cuptor?
„Copilul este gata, tocmai bun, îl puteți scoate!” a strigat cuptorul cu microunde.
De cealaltă parte m-au scos alte brațe.
„Oare acum sunt suficient de bună?” m-a lovit un nou gând, de parcă cineva ar fi aruncat peste mine o găleată cu gheață.
– Monica?
Tata și mama se uitau la mine. Eu le zâmbeam forțat.
Frânturi din vorbele din trecut ale mamei și tatei au năvălit peste mine, ca un roi de viespi furioase. Veneau în picaj, înțepau și se retrăgeau pentru o nouă lovitură.
„Monica, cât să te mai rog să mănânci? Nu poți trăi doar cu pâine!”
„Monica, mâinile tale au trecut pe la chiuvetă înainte de masă?”
Nici patul nu mi-l făceam totdeauna, jucăriile uitam să le strâng, de haine, nu mai zic. Îmi dădeam seama, pentru prima oară, că, poate, nu eram copilul perfect pe care și-l doriseră.
Dacă doar se prefăcuseră că mă iubesc?
Trebuia să merg la baie. Burta mă durea îngrozitor.
Am luat și telefonul cu mine.
I-am scris Mayrei: „Te rog, vino până la mine.”
*
Mayra este cea mai bună prietenă a mea. La școală mergem la aceleași cursuri, ne plac aceleași mâncăruri, ne îmbrăcăm asemănător, stăm pe aceeași stradă. Deosebirea este că eu am pielea închisă la culoare și părul meu arată ca o mătură folosită prea mult, iar ea este blondă, cu un păr foarte, foarte moale și ondulat. Mă gândesc că, deși nu semănăm, ar putea fi sora mea. Aș putea să fiu sora oricui de pe pământ, din moment ce nu se știe cine m-a lăsat în acea cutie din peretele pompierilor.
– Monica, ce-i cu fața asta? mă întreabă Mayra de cum intră în cameră.
– Tu știai de emisiunea cu ai mei de când eram mică? Se pare că toată lumea știa, mai puțin eu. Alessia a avut cumva dreptate. M-am născut a doua oară într-un cuptor cu microunde.
– Nu știam, dar am întrebat-o pe mama când am ajuns acasă. Mi-a arătat emisiunea de pe internet.
Se așază pe pat lângă mine. Își trece degetele prin părul meu sârmos. Știe că așa îmi face și mama la culcare și că mă liniștește. După o vreme îmi zice:
– Mama mi-a zis că se numește Baby box, locul în care… nu e cuptor cu microunde.
– Mă rog…
– Știi, dacă aș fi un păduche și aș locui în părul tău, viața mea ar fi groaznică, îmi spune Mayra cu o față serioasă, scoțându-și degetul prins într-o încâlcitură din capul meu.
Izbucnim în râs.
Râd atât de tare, încât îmi dau lacrimile.
Și nu le mai pot opri.
Mayra mă ia în brațe.
– Râzi sau plângi? îmi șoptește.
– Plâng...
– Alessia a fost o nesuferită. Nici nu o să…
Mă smulg din îmbrățișarea ei și o privesc drept în ochi.
– Mă ajuți să o caut pe mama?
Rămâne cu gura căscată.
– Eu?! Cum? Întreabă-i pe părinții tăi dacă...
– Nu vreau ca ei să știe că am căutat-o.
– De ce?
– Dacă nu mi-au zis despre Baby box, crezi că-mi vor zice dacă au aflat cine m-a lăsat?
– Nu te enerva, dar cred că e cel mai bine să vorbești cu ei, nu să faci ceva de capul tău. În plus, cum ne-am descurca noi două?
– Angajăm un detectiv. Am niște bani puși deoparte. Poate ai și tu…
– Ai înnebunit? Cine ar băga în seamă două fete de 10 ani?
– Îi contactăm online, îmi fac un cont fals de facebook, ne vedem doar pe video și atunci mă deghizez…
– Ai citit prea multe romane polițiste. Monica, eu nu vreau să intri sau să intrăm în vreo încurcătură! Asta-i treabă de adulți, înțelege!
– Deci nu vrei să mă ajuți.
– Te rog, nu te încrunta. Știi că aș face orice pentru tine, dar nu asta.
Sar din pat. Nu pot sta locului când creierul îmi fierbe. Vreau să o găsesc pe mama. Neapărat! Însă nu mă pot baza pe Mayra. Știu că nu se va răzgândi. Este la fel de încăpățânată ca mine atunci când ia o hotărâre.
Iar eu deja am hotărât ce voi face.
Mă opresc din patrulat prin cameră și-i zâmbesc Mayrei.
– Ai dreptate, hai să coborâm în sufragerie la ai mei. Sigur o convingem pe mama să ne facă niște clătite, apoi jucăm Monopoly. Ca să mă înveseliți, mă lăsați să vă bat. Ce zici?
Mayra se uită lung la mine. Îmi țin ochii nemișcați cât timp ea mă scanează cu privirea. Știu că i se pare suspect că am renunțat atât de repede la ideea cu detectivii, așa că nu trebuie, în niciun caz, să-mi cobor ochii. Asta m-ar trăda.
*
Mă pot cât se poate de normal cât timp o ajutăm pe mama la bucătărie cu clătitele. Le luăm în sufragerie și pregătim Monopoly. La primele ture iau un avans serios, apoi pierd intenționat. Se pare că zarurile vor să mă ajute în planurile mele. Însă am un nod în gât. Nu mi-am mințit părinții până acum. Și nici pe Mayra.
„Nu ai ce face de data asta”, mă încurajez.
„Vei merge până la capăt”
Și merg.
În cele din urmă, banii mi se termină și dau faliment. Le spun că merg până la baie și că o voi ajuta apoi pe Mayra ca să învingă.
– Eu sunt cel mai bun! îmi strigă tata.
– S-o crezi tu!
Urc primele trepte spre baia de la etaj, ca și cum mi-ar fi lene, apoi o iau la goană, dar fără a face zgomot. Intru în camera părinților și trag încet ușa după mine. O las întredeschisă. De jos se aud râsete și certuri pe case și proprietăți.
Cutia unde ține mama actele este într-un sertar. Acolo este și o cutiuță cu amintiri: un smoc din părul meu de când eram bebeluș, primul dinte care mi-a căzut...
(va urma)