Delfinul

Delfinul

(text și ilustrație de Veronica Iani)

 

Stăteam pe terasă, întins pe șezlong, și ascultam freamătul lin al mării. Țineam ochii închiși. Aerul sărat și răcoros se amesteca cu aburii cafelei pe care o țineam în căușul palmelor. Valurile se spărgeau ușor de mal.

Azi nu pictezi?

Am tresărit, și câțiva stropi din cafeaua fierbinte mi-au căzut pe mână. În fața mea stătea un băiețel, ținând de mână o fetiță. Mușca cu poftă dintr-un colț de pâine, iar fetița, probabil sora lui, lovea cu un băț subțire o scoică. Erau îmbrăcați sărăcăcios. El cu o bluză prea mare, cu mânecile suflecate, ea cu o rochiță cândva roșie, lungă până la pământ.

Nu, azi nu pictez! i-am răspuns destul de repezit, nemulțumit că îmi fusese stricată liniștea.

Mă mutasem de câteva săptămâni în acel mic sat de pescari, departe de toată agitația orașului. Până atunci, nimeni nu mă deranjase.

Ți-ai rupt toate foile? a întrebat el, fără să-i pese de supărarea mea. Te-am văzut ieri cum desenai și apoi rupeai foile.

Poftim?! am sărit eu în picioare.

Uitasem de cafeaua din mână. Rămăsesem doar cu jumătate din ea.

Părinții tăi nu te-au învățat că nu-i frumos să te uiți în casele oamenilor?

El a ridicat din umeri, a rupt o bucățică de pâine și i-a băgat-o fetiței în gură.

Desenele de pe pereți tu le-ai făcut? a continuat el să mă sâcâie.

M-am îndreptat spre ușa de la terasă care dădea spre atelierul meu și i-am răspuns peste umăr:

Se numesc tablouri și, da, sunt făcute de mine. Este timpul să plecați la voi acasă!

Am închis ușa în urma mea. Nu aveam chef de discuții.

Nu trebuie să te oprești din desenat! Ăsta e darul tău.

Am deschis ușa, trântind-o de perete. L-am privit înmărmurit. Între timp, intrase pe terasă și mă privea senin, molfăind în continuare la bucata de pâine. Auzisem că Dumnezeu vorbește uneori prin gura copiilor, dar de ce mi-ar fi vorbit printr-un băiețel cu muci la nas și unghii murdare?

De unde știi că vreau să mă las de pictat?

Nu știu, și-a șters el nasul cu mâneca, întinzând tot ce avea la nas pe obraz.

I-am întins batista mea.

Ce albă este! s-a mirat el. Pot să i-o duc mamei? Am pune delfinul de porțelan pe ea.

Nu i-am putut rezista privirii rugătoare. Și-a îndesat fericit batista în buzunar și i-a șoptit ceva surorii lui la ureche. Ea a dat din cap, fără să mă privească. Doar zgâria cu bățul pardoseala de lemn a terasei.

Nu te cred! De unde știi că vreau să mă las de pictat? Probabil mă spionezi de când m-am mutat.

Mi-a răspuns după o tăcere cam lungă, timp în care m-a fixat cu privirea.

Păi, așa mi-a venit să-ți spun. Chiar vrei să te lași de pictat? Tata mi-a zis să nu mă opresc niciodată să fac fapte bune. Tablourile tale sunt faptele bune pe care le faci și nu trebuie să te oprești.

Am simțit un nod în gât. Tablourile le vindeam totdeauna pe sume mari de bani. Nu oricine își permitea să le cumpere.

Pot să mă uit și eu la tablourile tale?

Fără să mai aștepte, a făcut un pas în cameră. M-am strâmbat, văzându-i cizmele de cauciuc pline de nisip și de alge. Fetița nici măcar nu era încălțată.

Cu ce se ocupă tatăl tău? l-am întrebat.

A rupt o bucată de pâine și i-a băgat-o surorii în gură, iar ce mai rămăsese din ea, a îndesat-o în gura lui. A zâmbit și mi-a arătat cu degetul în sus.

Zboară! a zis după ce a înghițit pâinea.

Este pilot? am făcut eu ochii mari.

În satul acela de pescari nu mi-aș fi putut închipui că cineva este pilot.

A, nu știu dacă a primit un avion sau doar aripi. Crezi că în Rai este nevoie de avioane?

Iartă-mă, nu am știut că tatăl tău a... că nu mai trăiește...

Tati trăiește!

Și ochii lui verzi m-au privit senin.

Doar că acum trăiește printre îngeri. Și zboară cu ei, asta cât nu este ocupat să le repare aripile. Știi, era foarte priceput să repare plasele pescarilor. Toată lumea venea la el. Mama îl certa uneori că ajută prea mult oamenii, dar el îi zicea: femeie, să nu ne oprim niciodată din a face fapte bune, chiar dacă nu vedem și roadele lor. Nu știu ce voia să spună cu să vedem și roadele lor, dar cred că îngerii stau la coadă pentru ca tati să le repare aripile.

Am simțit iar un nod în gât.

Cum te cheamă? l-am întrebat.

Ioan, iar ea este sora mea, Ecaterina. Tu ești cumva celebru?

M-am prefăcut că-mi vine să tușesc și l-am studiat pe sub sprâncene. Vorbea serios, nu se vedea nicio urmă de ironie pe chipul lui.

De unde știi tu ce înseamnă să fii celebru?

O, cum să nu știu? Unchiul prietenului meu a prins cel mai mare pește. A apărut în ziar și acum toată lumea știe de el. Este foarte mândru de asta și umblă doar cu nasul pe sus.

Mi s-a părut că s-a uitat pentru câteva clipe la nasul meu.

Să zicem că sunt celebru.

I-am zâmbit. Începuse să mă amuze puștiul.

Și ești fericit?

Mi-a dispărut imediat zâmbetul de pe față.

Acum trebuie să plecăm, să nu se îngrijoreze mama, a zis Ioan. Sunt frumoase tablourile tale! Îți mulțumesc că m-ai lăsat să le văd.

A dat să plece.

Stai! Alege-ți orice tablou vrei de pe perete. Ți-l dăruiesc.

Chiar?!

A început să se învârtă prin cameră, studiind cu atenție tablourile.

Ecaterina, ăsta este cu un munte acoperit de zăpadă.

I-a luat mânuța în palma lui și a început să deseneze cu ea în aer ceea ce pictasem în tablou.

Abia atunci am realizat că Ecaterina nu vedea.

Ioan a continuat să-i descrie răbdător alte trei tablouri care-i plăcuseră lui. Eu stăteam și priveam mut dansul mâinii fetiței. Desenele mele păreau că prind viață. Păsările își luau zborul prin cameră, ploaia aluneca pe pereți, copacii loveau cu crengile lor tavanul.

Îl luăm pe cel cu marea și pescărușii, a zis într-un final Ioan, după ce sora lui l-a tras de bluză și i-a zis ceva la ureche. Îl vom pune pe perete, deasupra delfinului!

Nu m-am putut abține și am izbucnit în râs.

Da, delfinul se va bucura mult, i-am zis apoi cât se poate de serios.

Am împachetat cu grijă tabloul și Ioan a plecat cu el sub braț, zâmbind mulțumit. Cu mâna rămasă liberă o ținea grijuliu pe Ecaterina. Mi s-a părut că nasul lui era puțin mai ridicat decât atunci când ne cunoscusem.

I-am urmărit cu privirea până au dispărut după o dună de nisip.

În noaptea aceea am visat cum tabloul meu, care valora cu mult mai mult decât casa lui Ioan, stă agățat deasupra delfinului de porțelan pus pe batista mea. Unchiul prietenului lui Ioan îl privea cu invidie.

*

A doua zi, m-am trezit vesel și cu poftă de lucru. Locul de pe perete rămas gol după plecarea tabloului mă îmbia să desenez.

Îmi pregătisem pensulele, pânza de desen, cafeaua aburindă era lângă mine.

La început, mi s-a părut că sunt doar valurile, însă zgomotul a devenit tot mai puternic și, în curând, am auzit mai multe voci. M-am dus repede la ușă. O ceată de copii se zgâia la mine.

Bună ziua! au strigat râzând.

Ioan a ieșit în fața lor, ca un căpitan.

Ei sunt o parte din prietenii mei. Le-a plăcut mult tabloul pe care mi l-ai dăruit. Ai putea să ne înveți și pe noi să pictăm? Uite, te putem plăti.

La picioarele mele a fost depusă plata cu care eram îmbiat: câteva scoici trandafirii, o cochilie uriașă de melc și un pește uscat, căruia îi lipsea o bucată din coadă. Ecaterina a întins mâinile în direcția mea și a făcut un pas în față. M-am lăsat în genunchi. M-a tras de mână spre ea și mi-a șoptit la ureche:

Poți să mă înveți și pe mine? Îți dau bețișorul meu. Este fermecat!

Începând cu acea zi, de trei ori pe săptămână, dau lecții de desen copiilor din sat. Am deja o colecție impresionantă de scoici, cochilii de melci și pești uscați. Degeaba le-am zis copiilor că nu este nevoie să-mi aducă ceva.

Bățul Ecaterinei stă la loc de cinste, pe perete, sub primul ei tablou: o mare albastră care ascunde undeva, în adâncuri, un delfin înotând fericit cu batista mea albă la gât. Asta mi-a spus Ecaterina că se vede în tablou. O cred, pentru că, uneori, văd și eu delfinul. Și sunt fericit.

Înapoi la blog

Scrieți un comentariu

Rețineți: comentariile trebuie să fie aprobate înainte de publicare.