Fiii împăratului

 

(Text și ilustrație de Veronica Iani)

Într-o zi, împăratul i-a chemat în sala tronului pe cei trei fii ai săi și le-a spus:

– Sunt bătrân. Mă gândesc să dau coroana unuia dintre voi.

– Cum adică unuia dintre noi?! a sărit ca ars cel mai mare dintre fii. Toată lumea știe că eu voi conduce țara. Așa a fost dintotdeauna.

– Știu, însă vreau să mă asigur că cel mai vrednic va ajunge împărat.

– Și de unde vei ști că-s ei mai vrednici ca mine?

Fiul mijlociu a strigat:

– Tată, eu știu cinci limbi străine!

– Iar eu știu să mă lupt! s-a lăudat și mezinul. În plus, nimeresc cu săgeata orice lucru, cât de mic!

– Toate astea sunt de folos, a încercat să-i potolească împăratul, doar că eu am hotărât: veți pleca în lume și, după un an, fiecare îmi va aduce lucrul care i se pare a fi cel mai de preț.

Fiul cel mare a ieșit trântind ușa.

*

De a doua zi, au început pregătirile pentru drum. Împăratul hotărâse că nu aveau voie să ia cu ei niciun însoțitor. Doar un cal, merinde și ceva bani.

– Cum socotești că vom supravieţui un an de zile cu atâția bani? s-a înroșit la față fiul cel mare atunci când a numărat galbenii din punga primită de la împărat. Și ai pretenția să-ți aducem cel mai de preț lucru! Cu ce să-l cumpărăm?

Bătrânul tată a oftat.

– Să spunem o rugăciune înainte să plecați, le-a zis el.

Doar fii cei mici au coborât de pe cai.

Fiul cel mare a îndemnat calul, lăsând un nor de praf în urma lui.

– Aveți grijă, dragii mei, i-a îmbrățișat tatăl. Încotro v-ați gândit să mergeți?

– Noi doi vom merge împreună. Avem mai mulți sorți de izbândă.

Împăratul i-a petrecut multă vreme cu privirea.

– Crezi că ai făcut bine trimițându-i așa în lume? l-a întrebat împărăteasa. Mi se strânge inima numai gândindu-mă la câte primejdii sunt.

*

După o lună de zile, împărăteasa a primit o scrisoare:

„Dragă mamă,

Când vei citi scrisoarea, noi vom fi deja pe mare. Am vândut caii și, cu ce bani mai aveam, am cumpărat marfă. Ne-am urcat pe o corabie. Nădăjduim să vindem bine marfa, apoi să ne întoarcem cu lucrurile de preț.”

În noaptea aceea, împărăteasa a zăbovit mult în fața icoanelor.

*

După încă o lună, împărăteasa a găsit în cameră, sub geamul deschis, o piatră cu un bilet înfășurat în jurul ei.

„Mamă, te rog să vii mâine dimineață la răsăritul soarelui sub stejarul cel bătrân de lângă gard. Fiul tău iubit”

Împărăteasa a întors pe toate fețele bucata murdară de hârtie, încercând să vadă dincolo de scrisul grăbit și dezlânat.

*

– De ce-ai vrut să ne vedem aici? a întrebat cu voce tremurândă împărăteasa după ce și-a îmbrățișat fiul.

Cu hainele murdare, părul încâlcit și cearcăne sub ochi, fiul cel mare stătea în fața ei cu capul plecat. I-a întins un glob de sticlă.

– Ce-i asta? s-a încruntat împărăteasa.

– Acel lucru de preț, a zis cu glas șoptit tânărul.

– Și?

– Ar fi trebuit să arate viitorul.

– Viitorul cui?

– Al oricui ar fi vrut să-l afle. Am ajuns într-un târg… Acolo era un om care ghicea viitorul. Mi-a zis cine sunt, că sunt foarte supărat… M-am gândit că un lucru mai de preț ca acest glob nu voi găsi. L-am cumpărat. Am dat toți banii pe care îi aveam… calul…

– Și?

– Globul nu arată nimic. Am fost înșelat. Te rog, dă-mi niște bani ca să pot pleca iar.

Împărăteasa a lăsat globul să-i cadă din mână.

– Trebuie să vorbești cu tatăl tău.

– Mamă?!

*

Împăratul a ascultat fără să scoată o vorbă povestea pe care fiul său i-o spunea, plângând.

– Cât de adevărate sunt lacrimile tale? Bani nu-ți mai pot da. Deja ai ales lucrul cel mai prețios pentru tine.

Tânărul a ieșit, trântind ușa.

*

De dimineață, vistiernicul a intrat în biroul împăratului roșu la față, cu părul răvășit și tremurând.

– Împărate! Azi noapte, a intrat peste mine... m-a amenințat să-i dau coroana Măriei tale. Ce puteam face? M-au găsit gărzile de dimineață, legat și cu un căluș în gură…

– Fiul meu?!

*

Încerca pentru a cincea oară să treacă podețul făcut din bârne strâmbe de lemn. Ceva invizibil, ca un zid îl împiedicase de fiecare dată. De data asta și-a luat un avânt și mai mare, însă izbitura l-a trântit la pământ. Obosit, a rămas așezat pe iarbă. Rătăcise drumul prin munți. Podețul din fața lui era singurul semn că, poate, prin preajmă locuia cineva. Trebuia să meargă înainte. Nu se putea întoarce. A scos coroana din desagă și a așezat-o pe cap. Aurul rece îi răcorea fruntea. A început să râdă în hohote și să strige în fața podețului.

– Eu, împăratul acestei țări, îți ordon să mă lași să trec! A, nu vrei? Desigur, nu sunt suficient de vrednic!

A aruncat coroana și s-a întins în iarbă.

*

L-a trezit un tropăit.

– Ești bine?

Deasupra lui stătea aplecat un bătrân.

– Da… Am adormit. Nu pot să trec… Nu mai am mâncare.

– Îți aduc imediat, a zis bătrânul și s-a suit pe măgarul pe care venise.

Văzându-l cum traversează podețul, tânărul s-a repezit după el. Zidul nevăzut l-a făcut să icnească de durere.

– Stai! Eu de ce nu pot să trec?

Bătrânul dispăruse după niște tufe.

S-a întors cu mâncare și băutură.

– Ești vrăjitor? a țipat tânărul la bătrân, fără să se uite la ce îi adusese.

– Nu, a zâmbit cald bătrânul, așa cum nu era nici cel inventat de tine. Mai bine ia de mănâncă

Tânărul s-a albit la față.

– Dacă ai ajuns aici, înseamnă că Dumnezeu te-a trimis, a continuat bătrânul. Nimeni nu știe unde stau. Tu nu poți trece peste podeț pentru că ai sufletul greu. Ai cheltuit tot ce-ți dăduse tatăl tău, apoi ai inventat povestea cu globul de sticlă și vrăjitorul. Coroana…

Tânărul a căzut în genunchi, acoperindu-și cu palmele ochii.

– Nu-i vina mea. Eram obișnuit să trăiesc bine. Banii s-au dus repede. Chiar aș fi plecat, dacă primeam alții.

Mâna bătrânului i s-a așezat încet pe creștet. Apoi și cealaltă mână. Palmele erau doar calde la început, apoi căldura s-a făcut tot mai mare, până când tânărul a simțit cum capul i se încinge. Auzea murmurul vocii bătrânului. Se ruga. Era o căldură plăcută, care cobora încet. Se întindea în tot corpul. A simțit când a ajuns lângă inimă. În fața ochilor i-a apărut mama sa, plângând în fața icoanelor și rugându-se pentru el, chipul trist al tatălui. L-a durut, de parcă un cuțit i-ar fi sfâșiat inimă. Și atunci, inima i s-a deschis, căldura a pătruns adânc și lacrimi au început să-i curgă din ea.

Nu a știut cât au durat toate acestea.

Când s-a dezmeticit, lângă el erau doar merindele.

Nu-i mai era foame.

Simțea că plutește.

*

După un an de zile, frații mai mici au intrat în sala tronului, acolo unde îi aștepta împăratul.

– Tată, a zis cel mijlociu, făcând un pas în față, am adus aceste cărți, în care este scrisă toată istoria lumii. Cel mai de preț lucru este să cunoști trecutul.

– Iar eu cred că cel mai de preț lucru este să-ți aperi țara! a zis fiul cel mic, punând la picioarele împăratului o sabie strălucitoare. Am învățat toate tacticile de luptă de la cei mai mari războinici.

Împăratul s-a ridicat și s-a îndreptat spre fereastră.

– Mai sunt câteva ore până se termină ziua. Poate vine și fratele vostru.

– Am ajuns!

Doar vocea arăta că în sală intrase fratele cel mare. Era îmbrăcat curat și simplu, însă părul și barba îi crescuseră. S-a apropiat de împărat și a îngenunchiat. A scos din traistă coroana furată și i-a întins-o. Vocea îi tremura.

– Tată, te rog să mă ierți! Te-am mințit cu globul de sticlă… Coroana am furat-o ca să mă răzbun. Nu merit să fiu eu împăratul, chiar dacă ți-aș fi adus cel mai de preț lucru. De fapt, nici nu l-am mai căutat.

Lacrimile îi cădeau pe podea.

Împăratul s-a aplecat și a atins micile diamante strălucitoare care cădeau la picioarele fiului său. Le-a luat cu grijă în palmă.

– Ridică-te, fiule! De abia acum ești vrednic să fii împărat. Lacrimile pocăinței sunt cel mai prețios lucru din lume. Ele ies doar dintr-o inimă smerită. Fără ea, nu-ți poți iubi poporul.