Gheorghiță și fiul asinei

(text și iulstrație de Veronica Iani)
 

Inițial, am crezut că e un cerb, dar, când s-a apropiat mai mult, am văzut că era un băiețel de vreo cinci ani, călare pe un măgăruș.

Pe o vreme așa de ploioasă și, mai ales în prima zi de Paști, nu mă așteptam să dau de cineva prin pădure.

Mă salută jovial, însă eu îi răspund rece și-i întorc spatele. N-am chef de discuții.

– Ce-i cârja aia din mâna ta? îmi zice.

– Nu-i cârjă, mormăi.

– Da ce-i?

Îi arunc o privire încruntată.

– Este un detector de metale.

Sare de pe măgar și se așază pe vine lângă detector. Îl împunge cu degetul.

– Io am auzit de detectoare d-astea. Face bip-bip când găsește ceva de metal?

– Face. Dar tu ce cauți în pădure pe vremea asta?

Se ridică, își pune mâinile în șold și se uită intens în ochii mei, de parcă m-ar scana. Este murdar de noroi pe față și pe haine și are unghiile negre.

– De cât timp ești p-acilea? mă întreabă piciul.

– Adică în pădure? De vreo două ore?

– Și înainte d-asta?

– Ce te interesează? Am fost acasă.

Ochii căprui i se întunecă.

– Înseamnă că nu ești tatăl meu.

Râsul meu gonește un stol de grauri.

– Râzi degeaba! Io-l caut pe tata. Mama mi-o zis că-i mare, are mustață și ochii frumoși. Și că cine știe pe unde l-o fi uitat Dumnezeu. Eram mic când o plecat de acasă. Dar l-oi găsi.

– Mama ta te-a trimis să-l cauți?

– Hai că ești glumeț, boierule! Mama-mi pune pielea pe băț dacă află c-am plecat. Dar nu va afla, că am fiul asinei cu mine și-l găsesc acuș pe tata.

Măgărușul dă vioi din urechile caraghios de lungi, de parcă ar ști că despre el e vorba.

– Știe măgarul unde să-l găsești pe tatăl tău?!

– Șșșșt! îmi face puștiul semne disperate cu mâinile. Nu-l face măgar. Este fiul asinei.

– Bine, fiul asinei știe unde să te ducă?

– Sigur că da. Doar l-o dus și pe Dumnezeu în cârcă, iar mama mi-o zis că Dumnezeu l-o uitat pe tata pe undeva. Înțelegi?

Nu înțelegeam, însă îmi era milă de el și de speranța lui naivă.

– Știi, într-un fel, sunt supărat pe Dumnezeu că-i așa uituc, dar tot îi bine. Poate-a uitat și c-am furat găina țaței Mara.

– Dar cine ți-a zis că măga… pardon, fiul asinei, aici de față, L-a cărat pe Dumnezeu.

Mă privește de parcă aș fi căzut atunci din lună.

– Tu nu mergi la biserică? Părintele ne-o zis duminică, de Florii, cum Dumnezeu o mers într-un oraș mare... ceva cu lim. Și, pentru că era smerit, s-o dus călare pe fiul asinei.

– Tu știi ce înseamnă smerit?

– Uite, bre, boierule…

– Mă cheamă Victor.

– Bine, dom` Victor. Și io-s smerit, d-aia știu. Dumnezeu putea să ia un cal, dar o luat pe fiul asinei, asta-i smerenie. La fel și io, când am furat găina țaței, am luat-o p-a mai proastă, p-a de şchiopăta ș-o perdut concursul d-alergare.

– Și mama ta ce-a zis c-ai furat găina?

– Mi-ar fi zis câteva cu nuiaua, dar nu m-o prins, că-i cam șchioapă d-un picior. Așa că mi-o zis cu graiu că m-o bătea Dumnezeu dacă mai fur și să duc găina, dar ea deja murise.

– Țața?

– Nu, găina. Era prea bătrână sau poate c-am alergat-o prea mult. Așa c-am îngropat-o în curtea țaței, acolo unde copilărise. I-am zis ș-o rugăciune, cum face părintele când duce pe cineva la groapă.

– Și tu de când ești plecat de acasă?

– De niște ore. Mama dormea când am plecat, c-o stat pân la trei la slujba de Înviere. Și io am stat, dar m-o luat somnul în biserică. Dar am dormit fericit că ș-anu` ăsta a-nviat Domnul. Fiul asinei l-am luat de la părinte, pe când dormea și el, că noi suntem săraci și n-avem, de-aia zice mama c-o plecat tata d-acasă, ca să facă niște bani. De nu-l uita Dumnezeu p-undeva, acuma eram bine cu toții. Dar să vezi ce fericită o fi mama când m-oi întoarce și cu tata. Ne-o arunca și cu flori în cale, așa cum or aruncat oamenii în fața Domnului când o intrat în orașul ăla cu lim.

– Ierusalim.

– Da, da, Ieruslim.

– Dar tu ești sigur că fiul asinei pe care-l ai tu acum este cel pe care a mers Iisus?

– Sigur, l-am întrebat pe părintele de-i adevărat că Dumnezeu e-acelaș` acum ca ș-atunci ș-o zis că da.

– Măga… fiul asinei nu are mai mult de un an. Nu trăia acum 2000 de ani.

Ochii i-au sticlit.

– Vrei să spui că părintele minte? Dumnezeu moare pe cruce și înviază în fiecare an pentru noi! Asta înseamnă și că intră în Ieruslim an de an ș-are nevoie d-un fiu al asinei. Ia uite aci!

Piciul se ridică pe vârfuri și strigă în urechea măgarului:

– L-oi dus pe Domnul în spinare?

Măgarul dă vesel din cap.

– Vezi? L-o dus. Știi unde L-o uitat Domnul pe tata?

Măgarul ne confirmă și de data aceasta.

– Știi, eu nu m-oi supăra dacă Domnul și-aduce aminte c-am furat găina și mă pedepsește. Că poate și-aduce aminte unde l-o pus și pe tata. Fiul asinei merge cam încet și m-o luat foamea.

Scotocesc prin rucsac și îi întind un sandviş. Îl molfăie fericit.

– Și de ce nu te-ntorci acasă? Acum plouă, îi zic.

– Aveam alt plan ca să-l aduc pe tata acasă, dar acu` nu mai e timp.

– Ce plan?

– Mă făceam brutar și construiam un cuptor mare de pâine. Coceam pâne și ziua, și noaptea. Știi, pâne după rețeta lu` mama. Tata îi zicea că mirosul pitei făcute de ea l-o recunoaște dintr-o mie, că l-o scula și din morți. Era un plan bun. Tata simțea mirosul și venea. Dar acu` nu mai e timp, mama trebe că pleacă la spital cu picioru` și nu știe cu cin` să mă lase. Zice c-am speriat tot satu` și nimeni nu vre` să mă țin.

– Cum te cheamă, piciule?

– Gheorghiță, ca pe tata. Mai e nițel și vine ziua mea ș-a lu` Sfântu` Gheorghe, cel de mă apără.

– Și ce vrei de ziua ta?

Gheorghiță ridică din umeri și dă să se scobească în nas, dar își trage repede mâna.

– Mie cel mai mult îmi place când băiatul de la altar iese cu părintele și ține lumânarea. Are așa haine frumoase, cu luciu. Taica părintele zice că m-o lăsa și pe mine, dar c-ajung prea murdar la biserică. Da io nu știu cum se face, că plec curat d-acas`.

– Eu zic să te întorci acum acasă. Mama ta va fi îngrijorată. Și părintele...

Dintr-un salt, Gheorghiță ajunge pe spinarea măgărușului. Îl lovește încet cu picioarele în burtă, trage de căpăstru spre dreapta, însă animalul o ia în față. Gheorghiță îl oprește.

– Vezi, nu vrea să meargă decât în față. Cred că-l ascultă doar pe Dumnezeu. N-am cum mă-ntoarce. Așa că oi merge după tata.

Întind mâna și-l mângâi pe măgăruș pe bot. Mă lasă. Scot o bomboană și i-o bag în gură. Îl iau de căpăstru și o luăm la pas pe urmele lăsate de animal pe pământul înmuiat de ploaie.

– Dom` Victor, chiar că ești dăștept! Ai bomboană și pentru mine? Sau mai bine ține pentru fiul asinei.

Am destule bomboane.

– Da` tu de ce ești prin pădure azi cu detectoru`, că doar îi sărbătoare? zice Gheorghiță, mestecând de zor la bomboană.

– Mă întorc acasă după ce vine soția de la biserică.

– Da, e a doua Înviere, e slujbă și azi, dă cunoscător din cap piciul. Tu de ce n-ai mers cu ea?

– Nu cred.

Bomboana îi cade din gură, dar o prinde la timp.

– Adică nu crezi în Dumnezeu?!

Uită să-și mai bage bomboana în gură. Mă privește cu milă.

– Săracul de tine.

Trag de căpăstru și-l zoresc pe măgar să meargă mai repede. În spatele meu, Gheorghiță îmi ține o lecție despre credință și Dumnezeu, amestecată cu povești din sat cu țața Mara și alte țațe și moși, toți credincioși.

În cele din urmă, printre copacii tot mai rari se vede satul lui Gheorghiță.

Pe uliță este agitație mare. O femeie aleargă în dreapta și-n stânga, şchiopătând și strigând cât o ține gura:

– Ghiorghițăăăăă! Ghiorgheeeee!

Lângă ea, părintele vorbește cu femeile din sat. De fapt, toată lumea vorbește în același timp.

În hărmălaia și agitația aceea, cineva îndreaptă mâna spre noi și cu toții o iau la goană în direcția arătată, băbuțele cu baticele fluturând la gât.

Sunt nevoit să mă pun pavăză lui Gheorghiță. Mama lui e roșie la față.

– Ți-am zis că dacă azi furi un ou, mâine ajungi să furi un bou! Unde-ți fu, măi, copile, capu`! Să furi măgarul părintelui?! M-oi făcut de ocară-n tot satu`!

În spatele meu, Gheorghiță, bolborosește:

– Fiul asinei... fiul asinei... nu-l faceți măgar, să nu se supere...

Reușesc cu greu să le explic ce s-a întâmplat.

Mama începe să plângă, iar băbuțele să-și șteargă ochii cu colțul baticelor. Părintele ia măgărușul de căpăstru și zice cu voce blândă:

– Lăsați acum asta, să mergem la slujbă, că-i târziu. Bine că-i Gheorghiță întreg.

Îl urmăm în liniște și lumea intră în biserică. Eu rămân singur afară. Nu am de ce să intru. Dau să plec, când Gheorghiță apare și mă ia de mână. Trage de mine, dar nu mă mișc.

– Vrei o bomboană? îmi şopteşte el.

*

Stau într-o strană cu Gheorghiță în brațe. L-a luat somnul imediat ce a dat de căldură.

Alături, o băbuță cântă fals. Îl mângâie pe Gheorghiță pe cap, iar pe mine mă bare încet pe umăr.

Mama lui Gheorghiță își ține palmele împreunate într-o rugăciune. Degeaba o fixez cu privirea. Nu se întoarce și eu rămân în continuare cu Gheorghiță în brațe.

Mi-e cald.

Îmi desfac încet pelerina, însă fâșâitul le face pe băbuțe să se întoarcă încruntate. Le zâmbesc forțat.

Preotul iese cu cădelnița.

Mama lui Gheorghiță, băbuțele dispar în fum, apoi și eu.

Odată, am întâlnit în pădure o fată. A apărut brusc din ceață în fața mea. Avea o pelerină de ploaie neagră și un fular portocaliu înfășurat de multe ori în jurul gâtului. Mirosea a usturoi și râdea.

– Culeg leurdă, îmi arată ea mănunchiul de usturoi sălbatic din mână.

– Eu culeg metale, îi zic. În fiecare sâmbătă și duminică vin în pădure și caut.

– E minunat că vii atât de des aici. Iubesc pădurea, râde ea și se rotește cu brațele desfăcute.

Câteva fire de leurdă i se desprind din mănunchi și cad la picioarele mele.

– Eu nu. Îmi doresc ca pădurea asta să nu mai bipăie atunci când vin cu detectorul. Dacă ea ar tăcea, eu nu ar trebui să mai vin. Am obosit să caut.

Se oprește și mă privește lung, fără să mă întrerupă.

– Orice lucru aș găsi, oricât de valoros ar fi, sunt nemulțumit. Ceva îmi spune: „Încă nu ai găsit!”

– Hm, poate doar trebuie să cauți în altă parte.

– În altă pădure?

– Poți vedea soarele doar dacă privești în sus.

Mâna în care ținea buchețelul de leurdă îmi arăta printre ramurile copacilor un soare pe care doar ea îl vede.

Părintele iese în fața altarului, de data asta, cu o cruce în mâini. Băiatul cu veșminte lucioase îl urmează. Ține cu grijă lumânarea împodobită cu flori.

– Hristos a înviat!

Strigătul puternic al părintelui face să vibreze întreaga biserică.

Îmi pătrunde în inimă și, pentru prima oară, toată dragostea acelui Dumnezeu, în care eu nu crezusem și pe care nici nu-L căutasem, mă copleșește.

Gheorghiță deschide ochii.

Întinde mâna și culege o lacrimă de pe obrazul meu.

– Adevărat a înviat! șoptește și adoarme la loc.