(Text și ilustrație de Veronica Iani)
Lemnele din sobă nu voiau să se aprindă. Așa ceva nu mi se mai întâmplase.
– Aprinzi odată focul ăla? s-a răstit la mine brutarul.
Eram de două săptămâni ucenic la el.
Am dat să scot lemnele, când o bucățică de carton a căzut din sobă. Am simțit cum pământul îmi fuge de sub picioare. Era iconița mea cu Sfântul Nicolae. Am sărit ca ars.
– De ce-ai făcut asta? i-am spus printre dinți.
Brutarul a râs în hohote.
Vedeam roșu în fața ochilor. Am aprins repede focul și am ieșit glonț pe ușă. Am alergat prin zăpadă până în fundul curții. M-am așezat pe o buturugă, lângă grămada de lemne.
Mă cheamă Nicolae. Când cei de la orfelinat m-au găsit la ușa lor, într-un coș de nuiele, doar iconița Sfântului Nicolae era lângă mine. Au presupus că așa mă cheamă. Nu știu de ce părinții m-au lăsat, dar nu sunt supărat pe ei. Era război și oamenii o duceau foarte greu. Am stat 14 ani în orfelinat, după care, pe cei mai mari dintre noi, ne-au trimis în lume. Nu ne mai puteau ține. Primisem doar o pereche de ghete trainice, din piele, rămase probabil de la vreun ofițer. Niciodată nu simțisem frigul sau umezeala datorită lor. Ele și iconița erau mica mea avere.
Am scos iconița și am lipit-o de buze.
Deodată, am înțeles! Focul nu se aprinsese datorită ei. Fusese o minune!
Un mieunat jalnic m-a trezit din visare. O pisică cu blana udă, lipită de corp, tremura în fața mea.
– Ce-i cu tine?
Am dat s-o mângâi, dar s-a retras câțiva pași, apoi a pornit în salturi prin zăpadă. Din când în când, se oprea și se uita la mine. A sărit gardul și m-a așteptat să-l sar și eu. S-a oprit în fața unei căsuțe sărăcăcioase.
– A, deci aici stai!
Nimeni nu a deschis, deși pisica mieuna tot mai jalnic. Am bătut în ușă.
– Bună seara! E cineva acasă?
Într-un târziu, o luminiță a scăpărat la geam și s-au auzit pași târșâiți. Ușa s-a deschis încet. O bătrânică s-a ivit în prag. Fața i s-a înseninat când a văzut pisica.
– A, umbli haimana și acum vrei în casă! s-a prefăcut ea că ceartă pisica.
Animalul a zbughit-o printre picioarele ei.
– Mulțumesc că ai bătut la ușă, adormisem, mi-a zâmbit bătrâna. Iarna ne culcăm devreme.
– Cine e acolo? s-a auzit din casă o voce tărăgănată, urmată de o criză de tuse.
– Un băiat drăguț ne-a adus cotoiul acasă, i-a răspuns bătrâna.
După ce tusea s-a oprit, vocea a zis:
– Femeie, invită-l în casă, așa-i creștinește! Fă-i un ceai, o fi înghețat băiatul.
Am intrat.
– Iartă-mă că stau în pat, dar sunt nițel răcit. Cum te cheamă, flăcăule?
De sub o plapumă groasă îmi zâmbea un bătrânel.
Cât timp i-am răspuns la întrebări, bătrâna a aprins focul la o sobiță de metal. Când ceaiul a fost gata, i-am întins o cană și bătrânului. O mână uscățivă a ieșit de sub plapumă. Mi-a mângâiat mâna înainte de a lua cana. Palma îi frigea. Avea temperatură.
- Ar trebui să chemați un medic, i-am zis.
- De unde bani? a ridicat din umeri femeia.
Când am plecat de la ei, eram fericit.
Am adormit târziu. Gândul îmi fugea la bătrân. Avea nevoie de medicamente.
*
A doua zi, dis de dimineață, l-am rugat pe brutar să-mi dea plata pentru cele două săptămâni pe care le muncisem. M-a gonit cu un șut, spunând că nu așa ne-a fost înțelegerea. Plata se făcea lunar. Nu l-am putut îndupleca.
Seara, am mers la spițerie pentru a încerca să fac totuși rost de medicamente.
– Ce-i cu tine? s-a răstit la mine un lungan, ridicându-și nasul dintr-un caiet în care scria.
– Am nevoie de niște medicamente, i-am răspuns cât se poate de hotărât.
– Bani ai?
– Am, dar de abia peste două săptămâni. Vă promit c-o să-i aduc. Ce puteți să-mi dați pentru răceală de patru bani.
– Vino peste două săptămâni când ai banii!
– Medicamentele sunt pentru un bătrân bolnav. Are febră, mergeți cu mine dacă nu mă credeți. Vă rog frumos!
– Nu mă intere...
Se holba la ghetele mele.
– Ce număr porți? a zis el.
– 40, dar ghetele sunt mai mari...
– Ia dă-le să le probez!
– De ce? am bâiguit eu.
– Îmi plac.
I le-am întins. Am rămas doar în șosetele mele cârpite.
Cum și-a pus ghetele în picioare, un zâmbet i s-a întins pe toată fața.
– Mda, îmi dai ghetele, primești medicamente!
Am rămas cu gura căscată. Aveam nevoie de ghetele mele.
– Gândește-te la bătrânul acela, cât e de bolnav..., a zis lunganul cu o voce mieroasă, ca și cum i s-ar fi rupt inima de grija lui.
A scos o sticluță cu pastile și a pus-o pe tejghea.
– Fie! am rostit eu cu greu.
Imediat, m-am dezmeticit.
– Și eu cu ce mă încalț?
Mi-a aruncat cizmele lui de cauciuc.
*
Acasă, am alergat în fundul curții, am sărit gardul și m-am avântat prin nămeții de pe câmp, spre casa bătrânilor. Picioarele îmi înghețaseră în cizmele de cauciuc, dar strângeam fericit în pumn sticluța cu medicamente. Pașii mei din seara trecută se vedeau clar în fața mea, deși afară era întuneric.
Urmele s-au terminat lângă trunchiul unui copac bătrân și scorburos. Mă învârteam pe loc și nu înțelegeam. Unde era casa? Făcusem exact același drum ca ieri. Dovada erau urmele ghetelor mele. Și ce era cu acel copac?
Începuse să mă doară capul. Am plecat înapoi. Urma să vin a doua zi, pe lumină.
*
Dimineața, am sărit iar gardul și m-am luat după urmele pașilor. Din fericire, peste noapte nu ninsese. Urmele m-au dus tot la copacul scorburos.
– Cum se poate să fi visat casa și bătrânii? Am dat ghetele pe nimic?
Cât de prost fusesem!
Am scos sticluța cu medicamente din buzunar și am azvârlit-o spre copac. A nimerit în scorbură. S-a auzit un clinchet înăbușit, de parcă ar fi lovit ceva tare. M-am apropiat și am băgat mâna. Am scos un săculeț de pânză. Era foarte greu. L-am răsturnat și m-am trezit cu o grămadă de galbeni căzând la picioarele mele.
Mi-a luat mult timp ca să mă dezmeticesc și să realizez că era adevărat.
Deodată, clopotele din sat au început să bată, chemând lumea la Liturghie. M-am mirat. Nu era duminică.
– Mie mi-a pus Moș Nicolae în ghetuțe nuci și o acadea! s-a auzit de departe un glas de copil.
– La mine a adus mere și bomboane cu mentă! a răsunat glasul altuia.
„E 6 decembrie, am bâiguit eu. Ziua Sfântului Nicolae...”
*
Minunile doar se trăiesc. Nu este nevoie să fie înțelese, pentru că nu le poți înțelege. Ele doar se păstrează în inimă pentru totdeauna.
Au trecut zece ani de atunci. Cu banii primiți de la Sfântul Nicolae am mers la școală, n-am mai stat la brutar. Mai târziu mi-am deschis un han la răspântie de drumuri.
Iconița Sfântului este pusă în ramă, pe un perete, astfel încât orice drumeț care intră să o vadă.
Poate, cândva, o femeie sau un bărbat o va recunoaște. Iconița pe care au lăsat-o într-un coș cu nuiele, lângă copilul lor.
Sunt sigur că Sfântul le va purta pașii spre mine.
Mă rog lui în fiecare seară.
Text și ilustrație de Veronica Iani