Povestire premiată cu locul I la
Concursului Naţional „Ion Creangă” de creaţie literară – Povești,
Ediția 32
Povestire apărută in volumul "Delfinul"
Sunt singurul gunoier din oraș cu aripi de fluture.
Noapte de noapte, trec prin fața caselor și adun sacii cu gunoi.
Acum, nici Petru nu mai este, și nici fluturele.
Au plecat amândoi, iar eu am rămas să duc pe mai departe povestea lor.
Dar și aripile.
*
N-am văzut că pe borcan era lipită o gumă de mestecat. M-am așezat fix pe ea și, oricât m-am zbătut și am dat din aripi, n-am reușit să-mi eliberez măcar un picior.
Soarele dogorea, iar mirosul de gem de căpșuni care ieșea din borcan se simțea tot mai slab, acoperit de mirosurile grele ale gropii de gunoi. Dar cel mai mult mă chinuia aroma de mentă a gumei de mestecat în care nimerisem. Simt gustul cu picioarele, așa că eram nevoit să o savurez clipă de clipă.
Urăsc menta!
Până la urmă, soarele a apus, apoi s-a lăsat întunericul.
Mă resemnasem și-mi așteptam sfârșitul la groapa de gunoi a orașului, sub o lună strălucitoare.
Gândurile mi-au fost împrăștiate de o mașină de gunoi, care a oprit chiar lângă mine. O fantomă a sărit din spatele ei.
– Gata, șefu’, poți să descarci!
Era un bărbat înalt, cu salopetă albă.
Urma să sfârșesc sub o avalanșă de gunoi.
Probabil meritam acest sfârșit.
Containerul din spatele mașinii s-a ridicat încet, încet. A acoperit luna și s-a oprit deasupra mea, ca o gură de balaur.
Am închis ochii.
– Șefu’! Dom’ Boris, stai!
Bărbatul în alb întindea mâna spre mine. Eram salvat!
Însă palma lui a trecut mai departe și a scos ceva de sub borcanul pe care stăteam. Am dat din aripi cât de tare am putut, însă el se uita doar la bucata de hârtie pe care o scosese din gunoi. A șters-o cu mâneca, apoi chipul i s-a luminat.
A dus-o la buze.
– Petru, ce tot faci acolo?
Ușa de la mașină s-a deschis și un tip rotofei a sărit din ea.
– Șefu’, uite ce-am găsit!
– M-ai oprit ca să scurmi în gunoi după o hârtie murdară?
– E o icoană, a zâmbit cu gura până la urechi Petru.
– Prostii! i-a întors spatele rotofeiul.
Eu dădeam în continuare disperat din aripi.
– Ba-i o icoană. Ce sfinți este oare în ea?
Dădeam din aripile mele transparente, încă sperând.
– Dom’ Boris, stai!
– Dă-te la o parte! Termină cu prostiile! E timpul să te maturizezi, ai aproape 40 de ani! s-a auzit din cabina mașinii.
– Bre, stai, am găsit un flutur!
Petru m-a ridicat cu tot cu borcan. M-am oglindit în ochii lui negri.
– N-am mai văzut flutur cu aripile ca aerul, a spus Petru.
Șoferul ieșise din mașină și stătea lângă noi, cu mâinile în șold.
– Se numesc transparente. Adică se vede prin ele, la fel cum se vede prin creierul tău.
– Șefu’, chiar mi-ai văzut creierul? Când…
– Dă-te la o parte, cu fluturele tău cu tot! Doar n-o să stau aici toată noaptea! a strigat rotofeiul. Ia te uită, fluturele ăsta e la fel de deștept ca tine! S-a lipit de-o gumă de mestecat. Poate sunteți frați.
– Șefu’, n-am frați.
Șoferul i-a tras o palmă pe spate și l-a împins spre cabină.
Petru mă privea fericit.
– Tu nu ești prost ca mine, mi-a șoptit el. Doar n-ai fost atent. O să încerc acasă să te dezlipesc.
*
Nu a reușit să o facă.
– Mai bine te las lipit. Să nu-ți rup piciorușele.
A spălat cu grijă borcanul și ne-am culcat.
A doua zi, m-a luat și am plecat. Ne-am oprit pe o pajiște, în fața unei case mari, cu etaj.
– Ce-ai acolo?
Strigase o bătrânică aflată la umbra unui tei, într-un scaun cu rotile. Mai erau și alți bătrâni pe pajiște.
– Mi-ai adus un borcan gol?!
– Eufimia, uite, e un flutur pe el!
– E un borcan tocmai bun să-mi pun dinții în el! a bătut bătrâna din palme, dezvelindu-și gingiile roz, goale. Iar nu-i mai găsesc. Poți să mi-i cauți?
Petru s-a încruntat, s-a uitat la mine, apoi la bătrână, după care iar la mine.
Îmi țineam respirația.
– Aduc alt borcan, ăsta e prietenul meu, nu-l pot da.
– Ești prieten cu un borcan?
– Hă, hă, hă!
Bătrâna s-a pus și ea pe râs. M-am uitat în altă parte. Avea o gură ca de pește eșuat pe uscat.
– Mă duc să-ți caut dinții, a zis Petru după ce s-au oprit din râs.
Am intrat în casa mare cu etaj, am luat-o pe un hol cu multe uși, iar Petru a deschis una dintre ele. Pe un perete erau foarte multe icoane. Și-a scos din buzunar iconița găsită la gunoi.
– Voi nu sunteți pe perete, le-a zis celor doi sfinți din hârtia boțită din palmă. Poate știe Eufimia cum vă cheamă.
Proteza cu dinți era pe pervaz. Pentru o clipă, m-am bucurat că nu pot să zbor. Poate aș fi fost atras de culoarea roz a protezei și m-aș fi așezat pe ea. Am făcut multe alegeri greșite la viața mea.
Bătrâna ne-a zâmbit fericită, cu toți dinții în gură. Nu mai arăta a pește și era chiar drăguță cu ochii ei mari, albaștri. A mângâiat icoana.
– Ce bine c-ai salvat-o din gunoi! Sunt Sfinții Petru și Pavel.
– Petru?! Îl cheamă ca pe mine?
– Pe tine te cheamă ca pe el.
– Atunci pe flutur o să-l cheme Pavel!
– Nu poți da nume unui fluture.
– Ba pot, e prietenul meu!
– Cum poți să fii prieten cu un fluture? Prietenii fac lucruri împreună, discută, se ascultă unul pe altul, râd împreună și… și plâng împreună.
Bătrânicii i-au dat lacrimile.
– Mama ta, Dumnezeu s-o ierte, a fost cea mai bună prietenă a mea. Iar tu ești cel mai bun copil.
Petru a sărutat-o cu zgomot pe frunte.
– De fapt, ai dreptate, poți fi prieten și cu un fluture, l-a mângâiat ea pe părul lui creț și negru.
– Hă, hă, hă! a râs Petru, și ochii i-au strălucit când m-a apropiat de fața lui.
* * *
În a treia noapte, Petru a întârziat jumătate de oră la muncă.
– Șefu’, iartă-mă c-am întârziat! mi-a zis privindu-mă vinovat.
– Dacă te mai prind o dată că… , m-am încruntat la el.
Voiam să-i trag o săpuneală de s-o țină minte, însă am rămas cu gura căscată când a urcat în mașină lângă mine. Pe spatele salopetei avea două aripi transparente, ca cele purtate de fetițe atunci când vor să fie zâne. Doar că ale lui nu aveau sârmă pe margine.
Se mișcau!
– Am trăit s-o văd și p-asta! am țipat. E clar că ești cât se poate de prost, nu te prefaci!
– Dom’ Boris, iartă-mă c-am întârziat, da’ mi-era frică să pun salopeta peste aripe. Știi, ca să nu le stric. Da’ nu era nevoie să mă sperii, au trecut singure prin salopetă… Șefu’ o să-ți intre o muscă în gură dacă stai cu ea căscată! Hă, hă, hă! Șefu’ n-o să-ți vină să crezi. Am visat ceva atât de frumos noaptea trecută! Un înger!
– Și n-a făcut nicio minune? Să-ți dea niște creier?
– Nu, nu… Îngerul mi-a zis c-a venit să mă roage să-l ajut pe flutur. Ăla de l-am găsit lipit de borcan. Nu poate fi dezlipit, sărăcu’. Și îngerul mi-a zis că fluturul trebuia să facă niște fapte bune, dar că nu le-a făcut pentru că a crezut că are destul timp. Acu, dacă-i lipit, nu mai poa’ să facă și cum o s-ajungă la Dumnezeu cu aripele lui ca aerul? Mi-a zis că doar fluturii cu aripe colorate ajunge…
– Aripi transparente…, am șoptit.
– Da, da, așa. Șefu’, știai că fluturii este trimiși de Dumnezeu pe pământ cu aripele tr… așa cum zici… ca aerul? Și când face ei o faptă bună, Dumnezeu trage o liniuță pe aripe. Apoi încă una, încă una. Liniuțe mici, mici… Și când lumina lu’ Dumnezeu trece prin ele, aripele se vede colorate.
Îl priveam ca trăsnit.
– Eu am zis îngerului că vreau să port aripele de flutur și să fac fapte bune în locul lui. Dimineața m-am trezit cu aripe în spate! Vezi? Dar fluturul meu e trist, că nu mai are aripele.
S-a întors și a dat repede din aripi. Când s-a întors iar cu fața la mine, zâmbetul îi dispăruse.
– Doar că nu știu cum să fac fapte bune.
– Asta nu-i treaba mea! E deja târziu, plecăm!
Era dus cu capul.
Am răsucit cheia în contact, dar am oprit imediat motorul.
– Stai! l-am apucat de umăr. Te pot ajuta să faci o faptă bună.
– Chiar?
– Ai ceva bani la tine?
Petru a scos din buzunar un pumn de bancnote șifonate. Umbla cu toți banii de salariu la el. Nu cunoștea valoarea lor.
– Dacă mi-i dai, se cheamă că ai făcut o faptă bună, îl asigur.
– Ce bine!
Mi i-a pus în palmă, dar a luat o bancnotă înapoi.
– Mi-ajunge pentr-o prăjitură ș-un suc? S-o duc pe Eufimia la cofetărie.
M-am privit în oglindă. Urechile-mi ardeau. Aș fi putut să-i spun că am glumit, dar n-am făcut-o. Până la urmă, nu era vina mea că era așa de prost.
*
Să trăiești fără aripi e un chin. Arătam ca un gândac sau mai știu eu ce târâtoare.
Am fost șocat când m-am trezit fără aripi, dar și mai șocat când l-am văzut pe Petru cu aripi pe spate. Deși erau mult mai mari, era clar că sunt aripile mele. Transparente, așa cum le primisem de la Dumnezeu.
Cum de ajunseseră la el?
Ce se va întâmpla cu mine?
Petru nu a zis nimic, doar a cântat fericit și îngrozitor de fals, până când am plecat la Eufimia.
M-a lăsat acolo, iar el a mers la muncă.
Bătrâna mi-a cântat într-una:
„Nu mai ești fluturașul din soare,
Care zboară din floare în floare,
Fluturaș, nu mai ai aripioare,
Domnul conte ți le-a retezat…”
Nu știam cine era domnul conte și nici nu doream să aflu. Doar mă rugam să vină odată Petru să mă ia de acolo. Însă el a stat destul la muncă, așa că Eufimia a avut timp să-mi povestească despre Petru.
Lunea o duce în parc, marțea joacă Război, deși el nu știe să citească ce scrie pe cărțile de joc, miercurea beau ceai pe terasă împreună cu celelalte prietene din căminul de bătrâni. Până când mama lui Petru a plecat la Domnul, au locuit toți trei. Apoi Eufimia s-a mutat la cămin.
Joia, Petru o duce la cofetărie. Totdeauna plătește el. Eufimia își ia o prăjitură cu frișcă, el un ecler. Și amândoi câte o limonadă cu mentă.
Vinerea îi împletește părul. Și mama lui avea părul lung.
Sâmbăta împletesc ciorapi. De câteva luni, Petru lucrează la același ciorap. Pentru că îi plac toate culorile, tot adaugă câte una. Am înțeles că are doi metri ciorapul, dar el este fericit că are cel mai colorat ciorap-fular din lume.
Duminica merg la biserică. Petru se mai trezește să vorbească în gura mare în timpul slujbei, dar oamenii și preotul nu se supără. Îl îndrăgesc cu toții. Odată, după ce a stat cu gura deschisă mai bine de un sfert de oră, i-a zis Eufimiei că a văzut un înger ieșind dintr-o icoană. O iubește mult pe bătrânica fără dinți și ea zice că nu știe ce s-ar face fără el. Totdeauna este bucuros, chiar și când îl pune să-i caute dinții.
* * *
În noaptea următoare, când Petru a venit la muncă, una dintre aripile de pe spatele lui era colorată, iar el râdea cu gura până la urechi.
– Șefu’, șefu’, dom’ Boris! Hă, hă, hă! Uite, s-a colorat o aripă! Ce bine că ț-am dat banii. Da’ ce fac cu ailaltă? N-am alți bani. Să vorbesc cu părintele de la biserică să mă-mprumute cu câțiva?
Am înghițit în sec.
– Trebuie să faci altă faptă bună, nu mai merge cu banii! i-am zis repede.
A căzut pe gânduri și de-abia a vorbit restul orelor.
Noaptea următoare, Petru nu a apărut la muncă.
Asta nu se mai întâmplase până atunci.
Când am ieșit din tură, șefii m-au anunțat că Petru era internat în spital. Făcuse un infarct.
M-au rugat să merg până la el. N-am avut ce face, deși nu-mi convenea. Mă simțeam vinovat după faza cu banii.
L-am găsit palid, dar cu o față zâmbitoare.
Borcanul cu fluturele stătea pe noptiera de lângă pat, iconița în borcan, iar aripile erau întinse frumos pe un fotoliu.
– El e prietenu’ meu, Pavel.
M-am uitat prin cameră.
– Pavel? Unde este?
– Fluturul e Pavel.
– A, fluturele…
– N-am cum să mai fac fapte bune în locul lui. Mă ajuți?
– Ăăă…
– N-am pe nimeni să m-ajute…
– Ăăă…
– Mulțumesc, ești minunat!
Mă simțeam îngrozitor.
Petru m-a informat imediat că trebuia să-mi pun aripile și să mă apuc de fapte bune, iar pe fluture să-l duc la Eufimia, prietena mamei lui, la azilul de bătrâni.
– Îmbrățișeaz-o din partea mea, mi-a zis Petru la plecare. Pavel, ai grijă de ea!
Am ieșit pe ușă cât am putut de repede.
Alergam pe stradă cu o pereche de aripi pe spate și ținând în mână un borcan pe care, de o gumă de mestecat roz, era lipit un fluture.
În ce nebunie intrasem?
*
Începeam să înțeleg.
Petru făcea fapte bune în locul meu.
Nu știu cum, dar le făcea.
Am fost atât de fericit când am văzut că una din aripile pe care le purta se colorase!
– Hă, hă! Seamănă cu șoseta mea! țopăia Petru, când pe un picior, când pe altul.
Speram ca în curând să am și a doua aripă colorată.
Doar că Petru nu a mai apucat să facă fapte bune.
I s-a făcut rău.
Foarte rău.
Când l-au luat cu salvarea, a refuzat să plece fără mine.
Doctorii i-au zis că făcuse un infarct.
De ce oare visurile mi se năruie atunci când mă aștept mai puțin?
Din spital, m-a luat șeful lui Petru, rotofeiul Boris.
Nu mi-a plăcut de el din prima clipă când ne-am întâlnit la groapa cu gunoi.
Se purtase îngrozitor cu prietenul meu.
Faptul că m-a dus la Eufimia nu m-a făcut să-l plac mai mult.
Mi se făcea rău doar când îmi vedeam aripile prinse de spatele lui transpirat.
A alergat până la azil ca un bondar fugărit de un roi de viespi furioase, de-am crezut că va face și el infarct.
Era mai roșu ca gemul de căpșuni care fusese cândva în borcanul de care eram lipit.
Când Eufimia a aflat că Petru este în spital, a amuțit.
O infirmieră a venit să vadă de ce Boris se agita atât de tare în jurul bătrânei.
– Și eu ce fac cu fluturele? țipa Boris, vânturându-și mâinile prin aer, cu mine cu tot. Habar n-am cine-i femeia asta! Petru a zis să las fluturele la Eufimia, că e prietena mamei lui. Dar baba… bătrâna nu vrea să mai vorbească de cum i-am zis că Petru e în spital. Eu ce fac acum?
Infirmiera l-a bătut încetișor pe umăr și ochii ei s-au mărit foarte mult când a descoperit aripile de pe spatele lui.
– Haideți până la doamna directoare. Avem și limonadă rece, vă va face bine.
Directoarea l-a ascultat liniștită și ochii nu i s-au mărit când aripile lui Boris au zbârnâit ca un ventilator cât timp și-a spus el povestea.
Doar s-a uitat pe furiș la ele atunci când s-a aplecat să ia o foaie zburată de pe birou.
După ce a spus tot ce avea pe suflet, Boris a sorbit cu zgomot din paharul cu limonadă.
– Ne pare rău pentru Petru, a zis directoarea. Ne vom ruga să se facă bine cât mai repede. Însă fluturele nu-l putem ține, chiar dacă ați spus că ne plătiți pentru asta. Nu avem personal pregătit să îngrijească fluturi… fluturi fără aripi. Și nici să-l duceți la mama lui Petru nu aveți cum. Ea a plecat la Domnul de câțiva ani. Eufimia a fost prietena ei și de aceea Petru vine în fiecare zi la ea. O iubește mult.
După limonadă, fața lui Boris a revenit la culoarea normală, dar s-a tot lungit, pe măsură ce directoarea i-a povestit câte face Petru pentru Eufimia.
Brațele grăsuțe i-au alunecat încet de pe picioare, până când au rămas atârnate sub scaun, precum cârnăciorii puși la uscat de măcelarul din centru.
– N-am știut… n-am știut…
Doar atât ieșea din gâtul lui.
S-a ridicat și a luat borcanul care stătuse pe biroul directoarei.
Pe față i se prelingeau două râulețe, care apoi s-au unit sub nas, într-unul mai gros și mai rapid.
Directoarea i-a întins un șervețel, însă a rămas cu el în mână și râul a început să-mi picure în cap.
* * *
Cinci zile am purtat tot timpul cu mine fluturele fără aripi, chiar și atunci când mergeam la muncă.
N-am vrut alt coleg în locul lui Petru.
N-ar fi înțeles de ce am un fluture. Și nici de ce am aripi.
De fapt, nu suportam să am pe nimeni în preajmă.
Poate și-ar fi dat seama cât de ticălos sunt, cât de groaznic m-am purtat cu Petru.
Azi noapte am încercat să-mi răscumpăr o parte din mizeriile pe care i le-am făcut lui Petru.
Am pus într-un plic banii luați de la el. De fapt, am pus chiar mai mulți.
Ceva îmi zicea că trebuie să pun mai mulți.
Am oprit mașina cu gunoi în fața casei familiei cu cinci copii. Știam că sunt săraci, căci nu cred să fi văzut vreodată la gunoiul lor ambalaje de jucării noi.
Plicul l-am lăsat în cutia poștală.
„Sunt de la Petru. Rugați-vă pentru el să se facă bine.”
Eu nu cred în Dumnezeu, dar poate ei cred.
Când am urcat în mașină, fluturele zbura.
Aripile lui erau colorate.
Cel mai frumos fluture pe care l-am văzut vreodată.
I-am deschis geamul, dar el s-a așezat mai întâi pe pieptul meu, abia apoi și-a luat zborul de-a lungul șoselei.
Am mers încet în urma lui.
S-a oprit în fața spitalului și acolo s-a pierdut în întunericul nopții.
Am alergat spre camera lui Petru, să-i spun vestea.
Încăperea era goală.
De-abia atunci am văzut în reflexia geamului că încă aveam aripi. Două aripi mari, transparente.
Nu înțelegeam de ce încă le mai am, din moment ce fluturele avea și el, dar am lăsat întrebările pentru mai târziu.
Trebuia să-l găsesc pe Petru.
L-am găsit.
Era la terapie intensivă și urma să fie operat la prima oră.
Am așteptat ore bune cu borcanul în mână, fără să mă mișc din fața sălii de operație.
– Inima lui mare s-a oprit, mi-a zis chirurgul când a ieșit.
Palma lui a poposit deasupra inimii mele, în același loc în care stătuse și fluturele mai devreme.
– Fluturele a zburat, e tot ce am putut să-i zic.
* * *
Sunt singurul gunoier din oraș cu aripi de fluture.
Acum, nici Petru nu mai este, și nici fluturele.
Au plecat amândoi, iar eu am rămas să duc pe mai departe povestea lor.
Dar și aripile.
Nu-mi dau seama cât timp a trecut de când stau pe hol cu picioarele înțepenite, incapabile să mă ducă în altă parte. Cum îi voi spune Eufimiei?
– Dați-vă din drum! îmi strigă o asistentă.
Alte câteva asistente trec în fugă pe lângă mine și dispar prin ușile care dau spre sala de operații. Chirurgul apare și el și se repede spre uși. Rămâne însă în prag.
Sunt sute, poate chiar mii de fluturi care dau năvală dinspre sala de operații.
Se scurg pe lângă chirurg, pe deasupra lui, pătrund în sala de așteptare. Vin spre mine și, dintr-o dată, îmi amintesc de visul meu din copilărie, în care găsisem pe câmp capătul unui curcubeu. Pășisem în el și toate acele culori se prelingeau pe mine, ca o miere-curcubeu și chiar îmi intrau în piele, bucurându-mă. Fluturii trec și câteva aripi îmi ating fața.
Mă-ntorc să-i văd unde se duc.
Ies cu toții pe geam, ca un curcubeu mișcător.
* * *
Ușile rabatabile se deschid iar după o vreme.
Chirurgul stă în fața mea.
Deschide gura, o închide la loc.
Se încruntă.
În cele din urmă, reușește să spună:
– Știți… Cumva, inima lui bate din nou. Este… este dincolo de înțelegerea mea…