(Text și ilustrație de Veronica Iani)
Aveam nevoie de o pană, dar, oricât am întrebat în dreapta și-n stânga, am primit același răspuns:
– Ai destule pene, la ce-ți mai trebuie încă una?
Eu știam prea bine că am multe pene: gri, galbene, albastre. Tot corpul mi-e acoperit cu ele, însă îmi trebuia o pană din aripa unui înger.
Dacă am văzut că păsările nu mă pot ajuta, am început să întreb oamenii.
– Ce pițigoi gălăgios! a zis o doamnă care călca rufele cu fereastra deschisă.
Nu înțelesese nimic din întrebarea mea.
În următoarea curte mă aștepta o capcană pentru păsărele. Am nimerit direct în ea. M-am zbătut, am țipat. Fără folos. O mână grăsuță m-a apucat strâns și apoi am fost eliberat, dacă se poate spune astfel, într-o colivie. M-am dat cu capul de toate gratiile încercând să scap. Băiețelul a dus colivia în casă, a trântit-o victorios pe masă și a strigat:
– Maria! Am prins un pițigoi! Vino să vezi ce frumos e!
O fetiță cu un batic albastru înfășurat în jurul capului, ca un turban, s-a apropiat de mine. Buzele îi tremurau și ochii îi luceau amenințător. Mai văzusem asta la niște pisici care încercaseră să mă atace.
– Mihai, cum ai putut să faci așa ceva?! aproape c-a țipat ea. Dă-i imediat drumul!
A încercat să mă elibereze, trăgând de zăvor.
– Degeaba! a zis mâna grăsuță. I-am pus lacăt. Este pițigoiul meu, nu poți să-i dai drumul.
– Ești un pr..., a dat să zică ea.
– Vrei să mă faci prost?
Fetița avea lacrimi în ochi. A plecat cu pumnii strânși.
S-a întors la mine noaptea târziu. M-am și speriat când s-a apropiat de colivie. Pentru câteva clipe, am crezut că este un înger. Razele lunii cădeau pe cămașa ei de noapte albă, iar fața îi era și ea atât de palidă... Nu mai avea baticul pe cap. Dar nici păr. Capul ei părea o lună micuță.
– Îmi pare rău pentru tine, mi-a șoptit ea. Am vrut să iau cheia de la colivie, dar fratele meu s-a baricadat în cameră.
A băgat un deget printre gratii și m-a mângâiat. Degetele ei erau aproape străvezii. Și reci. Foarte reci. Și-a retras repede mâna când a văzut că m-am zgribulit.
– Mihai a pus capcana acum câteva zile, a continuat ea. L-am rugat pe îngerașul meu să gonească toate păsărelele din curtea noastră, ca să nu se prindă niciuna. Credeam că mi-a ascultat rugăciunea.
Am tresărit.
– Înger?! Eu caut un înger!
Fetița și-a lipit fața de gratiile coliviei. Avea ochii mari, albaștri și o aluniță mică pe vârful nasului.
– Tu chiar vorbești! a izbucnit ea în râs. De ce ai nevoie de un înger?
Arăta nostim cu urmele de la gratii întipărite pe frunte.
– Nu am nevoie chiar de tot îngerul, i-am spus. Doar de o pană din aripa lui. Am văzut odată un înger și era atât de strălucitor... De abia îl puteam privi. Iar aripile... Măcar de un puf dacă aș face rost. Mi l-aș pune, uite, aici, în vârful capului și...
Ochii mi-au căzut pe creștetul ca de lună plină al fetiței.
– Unde este părul tău?
– Fac un tratament pentru că sunt bolnavă, a zis ea foarte repede, ca și cum cuvintele ar fi fost fierbinți. Știi, am văzut odată un înger, la biserică, în timpul Liturghiei. Stătea în altar. Era frumos...
A privit lung pe fereastra deschisă prin care intra răcoarea nopții.
– Nu știu unde ai putea găsi un înger, a oftat ea. Dar poți să te rogi să-ți trimită un fulg.
– Acum l-aș ruga să mă scoată din colivie. Nu mai rezist. Hei, mă auzi?
Fetița se îndrepta spre geam.
– Te aud, a zis ea, la fel cum și îngerul cred că ne aude. Însă este nevoie să facem și noi ceva, mai ales că putem.
– Putem?
Deja deschisese ușa de la intrare. Auzeam foșnetul tălpilor ei prin iarba din curte. Apoi niște clinchete și bufnituri.
Când s-a întors, fața îi radia.
– Gata, m-am rugat și am reușit să stric capcana lui Mihai. Alte păsărele nu se vor mai prinde.
– Eu încă sunt aici...
– Rezolv și asta. Mihai are geamul deschis la cameră. Dacă mă sui pe băncuța din fața ferestrei lui, pot intra. Vin imediat!
Am așteptat-o încordat multă vreme. Nu s-a întors.
Nu știu cât timp trecuse, când, deodată, camera s-a umplut de o lumină albă, strălucitoare. Inima a început să-mi bată cu putere. În fața mea stătea un înger. O ținea pe fetiță în brațe.
– Este bine? am reușit eu să întreb cu greu.
– Adormise pe băncuță. O duc în camera ei, am auzit în inima mea răspunsul.
Îngerul a trecut mai departe. Când s-a întors, avea brațele goale. Eu aveam în continuare ciocul căscat de uimire.
– Mai vrei un fulg din aripa mea? mi-a zâmbit îngerul.
Cuvintele lui nu se auzeau. Le simțeam calde în inimă.
*
A doua zi, Maria a plecat la spital. Mihai a lăsat-o să mă ia și pe mine cu ea.
Ușa de la colivie este tot timpul deschisă, uneori și fereastra de la cameră, însă nu vreau să plec de lângă Maria. Când doarme, stau la căpătâiul ei. Îi ating fruntea cu aripa mea, în care stă prins un mic fulg alb, strălucitor. Cu fiecare atingere, ea se vindecă. Puțin câte puțin.
Este secretul meu și al îngerului.