Text și ilustrație de Veronica Iani
Îi cerusem doar o singură pisică pentru experimentul de azi. După cum se frământă sacul de la picioarele lui, cred că are mai multe în el.
– Ți-am adus trei, zice mândru David. Nu poți trage o concluzie făcând experimente doar pe o singură pisică.
David este asistentul meu, deși are doar zece ani. Îmi face rost de lucrurile de care am nevoie și nici măcar nu-mi cere bani pentru asta. Zice că-i place să ajute oamenii de știință și, oricum, se plictisește în vacanță.
Bagă mâna în sac și scoate un motan galben cu un singur ochi și jumătate de ureche lipsă.
– Crezi că și-ar putea dori să aibă iar doi ochi? zice David, ținând motanul de ceafă.
– Nu cred că pisicile pot avea dorințe atât de avansate. Ține-l bine ca să-i pun casca pe cap! Nu vezi cum se uită la mine?
Motanul mă privea crunt cu singurul lui ochi de parcă ar fi știut că era prima ființă care avea să testeze aparatul inventat de mine.
Încă nu mă hotărâsem ce nume aveam să-i dau invenției. David propusese să se numească „Visul devenit realitate”, însă eu țineam să-i dau un nume mai tehnic.
– Dacă vrei să se vândă bine, are nevoie de un nume care să atragă, încercase să mă convingă David atunci când îi explicasem că lucrez la un aparat care captează dorințele cu ajutorul unei căști, le amplifică și apoi le materializează.
Motanul nu este deloc încântat de ceea ce i se întâmplă. Îi fac o injecție cu puțin calmant.
– Ar trebui să-i dăm și motanului un nume, îmi zice David. Va fi la fel de cunoscut precum Laika, prima cățelușă care a zburat în spațiu. Ce zici, motanule, ți-ar plăcea să te cheme Primus?
David este un asistent bun, dar nu este în stare să tacă mai mult de un minut. A continuat să-i vorbească lui Primus cât timp eu am reglat aparatele.
– Dacă invenția ta funcționează, poți să faci un experiment și cu mine? Visez la o pungă mare cu acadele.
– David, am nevoie să mă concentrez. Liniște!
– Bine, bine. Și cât va trebui să așteptăm până se îndeplinește dorința lui Primus?
– După calculele mele, ar dura cam un sfert de oră. Casca va capta dorința motanului și o va amplifica atât de mult încât, în camera de alături, vom găsi ceea ce și-a dorit.
– Vei fi cel mai mare inventator din toate timpurile… , mă privește cu admirație David.
Primus toarce liniștit.
Urmează cele mai lungi minute din viața mea.
Așteptăm cu sufletul la gură, cu ochii ațintiți asupra monitorului.
De ce întârzie?
– Gata, s-a aprins! țipă la urechea mea David.
Ne repezim amândoi în camera în care ar trebui să găsim materializată dorința lui Primus.
– Oau! Ce de șoareci! Oare trăiesc? mă privește uluit David.
Podeaua este acoperită cu șoareci, care, din fericire, nu mișcă.
Invenția mea funcționează!
Dar este prea devreme ca să mă pot bucura. Mai sunt multe teste de făcut. Însă David este entuziasmat.
– Pisicile din cartier vor fi atât de fericite, râde el în timp ce strânge cu un făraș șoarecii.
(Descoperă cărțile scrise și ilustrate de Veronica Iani)
*
David scoate și a doua pisică din sac. Este neagră și are ambii ochi. Doar vârful cozii îi lipsește.
Îi leg casca pe cap și așteptăm.
Când monitorul se aprinde, ne repezim iar în cameră.
Este goală!
– Sunt sigur că Secundus este prea sătulă, mă încurajează David. Nu a avut ce să-și dorească.
*
Trimus, cel de-al treilea pisic, ne-a făcut se oprim experimentele pentru câteva ore. Și-a dorit un pește. Cântărea mai bine de zece kilograme și mirosea îngrozitor.
– E vreo problemă cu aparatul tău sau chiar asta și-a dorit? zice David ținându-se de nas.
*
De câteva zile David mă bate la cap să-l folosesc pe el la experiment.
– Ar fi mult mai bine să avem o cameră plină cu acadele, decât una cu…
– David, ajunge! Ți-am zis că nu fac experimente pe copii. Următorul voi fi eu.
Îmi întoarce supărat spatele și dispare.
După o oră, revine.
- Dar mă lași să fiu de față când îți îndeplinești dorința, nu-i așa? Doar sunt asistentul tău.
Sunt de acord.
Îmi pun casca pe cap, reglez aparatul și mă concentrez.
– Ce dorință ai? Cred că nu e ca suflatul în tort să nu ți se îndeplinească dacă o spui.
– Mă gândesc la niște pietre prețioase. Le vând și banii obținuți îi donez.
Face ochii mari.
– Da, îi donez. Ca să încep cu o faptă bună,
– Eu nu mi-aș dona acadelele. Gata, nu mai zic nimic ca să te poți concentra.
Așa fac. Închid ochii. Reușesc chiar să văd grămăjoara cu pietre strălucitoare. Sunt așa de pierdut în gânduri, încât mă sperii când David pune mâna pe umărul meu.
– S-a aprins monitorul! strigă el.
Îmi scot repede casca cu fire de pe cap.
Mâna îmi tremură când deschid ușa de la cameră.
– Ăăă…
David chicotește lângă mine cu mâna la gură.
Podeaua este acoperită cu reviste pe coperțile cărora apar eu, zâmbitor. Dar și de diplome, medalii și trofee. Caut înfrigurat printre ele. Nici urmă de piatră prețioasă.
Mă așez pe podea, rezemat de perete.
– Oricum, e ceva. Nu e ca și cum n-ar fi apărut nimic, mă bate David pe umăr și se așază lângă mine.
– Nu înțeleg, șoptesc.
– Crezi că Primus chiar și-a dorit șoarecii ăia sau se gândea să salveze vreun porumbel?
– Râzi de mine?
– Încercam să te fac să zâmbești. Probabil la oameni este mai complicat cu dorințele, deși eu sunt sigur că tot acadele aș fi găsit în cameră. Cât de mult ți-ai dorit să apară pietrele?
Chiar îmi dorisem.
*
Primus mă privește galeș de pe pervaz cu singurul lui ochi.
– Să nu-mi zici că ai venit după alți șoareci?
Sare în cameră și se urcă pe scaunul unde stătuse în timpul experimentului.
– Se pare că-ți dorești din toată inima șoarecii ăia. Așa-i că...
Mă opresc.
În minte-mi vin câteva imagini dintr-un film pe care-l văzusem în tinerețe, despre un loc în care ți se îndeplinea orice dorință. Unul dintre cei care ajunseseră acolo cu dorința să i se vindece fratele s-a trezit putred de bogat, pentru că bogăția era, de fapt, dorința cea mai adâncă a inimii sale.
– Acolo unde este comoara ta, acolo este și inima ta...
Oftez și dau să gonesc motanul.
Rămân cu mâna întinsă spre el.
– Tu n-ai nicio vină.
*
David mă găsește demontând aparatele. Caietelor cu calcule și planurilor instalațiilor le dădusem foc mai devreme. Mirosea peste tot a hârtie arsă.
– Profesore, ce faci?!
– Invenția asta nu trebuie să mai existe.
– Și cine le va mai împlini oamenilor dorințele? strigă la mine David.
Se înroșise la față.
– Dumnezeu doar uneori ne împlinește dorințele, continuă el cu lacrimi în ochi. Nu-i corect!
Primus se uită și el la mine, întrebător.
– Care dorințe? Cele din minte sau cele din inimă? Ceea ce-mi doresc eu din toată inima este faima, ai văzut și tu. Și bine că Dumnezeu nu ne împlinește toate dorințele. Ne-ar face rău cele mai multe dintre ele.
– Puteai măcar să mă lași să am punga cu acadele...
*
Seara am mers cu David la magazin și i-am cumpărat acadele.
Primus ne aștepta pe treptele casei. Ochiul lui mă privea mustrător.
– Nu puteam să-i cumpăr o pungă cu acadele, cât ar fi vrut el, îi zic motanului. I-ar strica dinții. Iar ție nu am de unde să-ți dau șoareci. Trebuie să ți-i prinzi singur.
A plecat cu coada ridicată, pufnind.