(text și ilustrație de Veronica Iani)
Stătea rezemat de gardul școlii. Era înalt, foarte slab și arăta ca un cerșetor, deși purta costum. Aș fi trecut pe lângă el fără să-l bag în seamă, dacă nu s-ar fi uitat fix în ochii mei atunci când am ajuns în dreptul lui. A rânjit și a început să se joace cu un corn, precum cele pe care le primim zilnic la școală. Îl arunca în aer și-l prindea, fără a-și lua privirea de la mine.
Rămăsesem ca hipnotizat.
Un ghiont de la un coleg m-a trezit.
– Edi, ce tare ai fost azi! mi-a strigat el. Aș fi jurat că spui adevărul atunci când i-ai zis profei de mate, fără să clipești, că nu ai aruncat cornul Ilenei pe geam. Te-am văzut cu ochii mei când ai făcut-o. Ai avut noroc că nu l-au găsit. Ai sânge rece, frate! Dar ce-ți veni să te pui cu pârâcioasa de Ileana?
– M-a enervat! Nu m-a lăsat să copiez rezolvarea de la ea.
Am plecat spre casă împreună și am uitat de lunganul ciudat.
Însă, atunci când am intrat la mine în cameră și l-am văzut învârtindu-se pe scaunul de la birou, am țipat atât de tare, că bunica a năvălit din bucătărie.
– Ce-ai pățit?
*
Stau în pragul ușii fără să pot scoate un sunet, cu ochii cât cepele.
– E vreun păianjen în cameră sau ce? Edi, de ce-ai înțepenit așa? se agită bunica prin cameră, trecând pe lângă lungan, fără să-i arunce măcar o privire.
EA NU-L VEDE!
Eu îl văd.
Îmi pierd mințile?
Lunganul face liniștit jonglerii cu cornul.
– Mi s-a părut că e cineva în cameră, bâigui eu. Cred că sunt obosit.
– Da, mai bine întinde-te puțin până e gata masa. Văd că nu ai temperatură.
Fac un pas în cameră și mă prefac că sunt bine, dar nu sunt.
– E chiar gustos cornul ăsta, zice lunganul după ce desface ambalajul cornului și-l aruncă pe jos.
– Cine ești? șoptesc.
Îmi pierd mințile. Nu doar că văd lucruri, dar le și aud.
– Nu-l recunoști? răspunde el cu gura plină și câteva firimituri umede zboară spre mine. Este cornul pe care l-ai aruncat la școală pe geam. Ar trebui să-mi mulțumești că l-am luat și n-au avut vreo dovadă împotriva ta. Deci, sunt prietenul tău cel mai bun.
– Nu te-am văzut în viața mea! Doar azi la ieșire...
– Ei, eram mult prea slăbănog ca să mă vezi. Însă, de la o vreme, constat că ai grijă să mă hrănești zilnic. Arăt din ce în ce mai bine.
Lunganul se ridică și se admiră în geamul deschis. Hainele atârnă jalnic pe el, iar oasele feței aproape că-i străpung pielea gălbuie.
– Eu… eu te hrănesc? Cu ce?
– Cu minciuni! rânjește lunganul. Azi deja mi-ai dat una mare și gogonată. Astea-s cele mai gustoase. Dar să știi că au fost bune și cele de ieri și de alaltăieri. Ce, ai uitat? „Mami, nu avem nicio temă pentru mâine!”, „Mami, doamna ne lasă să mestecăm gumă în timpul orelor.” Dacă vrei să-ți reamintesc și altele, le am pe toate aici.
Scoate dintr-un buzunar un caiet pe coperta căruia scrie mare „MENIU”.
– Ia să vedem ce-am avut la masă săptămâna trecută, răsfoiește el caietul. Înainte îmi dădeai prea puțin de mâncare, însă, acum, îți este tot mai ușor. Știi, ăsta este secretul minciunilor: cu cât le spui mai des, cu atât le zici mai ușor. Dar, nu-ți face griji, costumul meu este suficient de mare, mă poți îngrășa.
Mă las încet pe marginea patului. Camera se învârte cu mine.
– Da, mai bine te culci. Mă ocup eu între timp de temele tale. Am niște idei grozav de gustoase: „Vă rog să mă scuzați, doamna profesoară, dar mi-am uitat caietul acasă”. Stai! Asta nu merge pentru că ai folosit-o săptămâna trecută. „Vă rog să mă scuzați, dar pisica a vărsat cana cu cacao pe caietul meu și n-am avut timp să refac tema.” Chiar, ai pisică? Nu contează.
– Cum te cheamă? bolborosesc.
– Minciună, cum altfel să mă cheme?
– Voi spune adevărul!
– Nu pari foarte convins, râde lunganul. În mod normal, mi-ar fi fost teamă de chestia asta, dar, știi ce? Am un aliat. Îl chem imediat ce apare pericolul ca cineva să spună adevărul.
– Nu te cred!
Scoate din buzunar un telefon, căută ceva în el și mi-l întinde.
– Ce scrie aici?
– FRICĂ, citesc eu.
– Vezi că nu te mint? Nici n-am apucat să-l sun și deja tremuri. Acum, treci de te culcă. Te văd cam palid.
Minciună se întoarce la birou, scoate o foarfecă imensă și o pilă din buzunarele lui încăpătoare și se apucă să-i ascută tacticos lamele.
– Ce faci cu ea? fac ochii mari și-mi pun mâinile la urechi. Nu suport zgomotul ăsta!
– Scuze, dar trebuie să o ascut. O faci să se tocească atât de repede.
– Tot eu sunt de vină?
– A, dar nu sunt supărat din cauza asta. Stai liniștit, nu te învinovățesc. Este chiar o bucurie pentru mine când o folosești. Cu cât tai mai multe fire, cu atât îmi merge mai bine.
– Eu tai fire?!
– Hai să-ți spun cum stă treaba, mai ales că nu prezinți vreun pericol dacă afli. Poate mai ții minte când doamna de religie v-a zis că între toți oamenii există legături construite prin ascultare, adevăr, ajutor, grijă, mă rog, chestii dintr-astea siropoase. Află că sunteți cu toții legați cu mii de fire nevăzute prin care circulă – stai că mi se face greață când pronunț cuvântul – IUBIREA. Bleah! Na, c-am zis-o! Lucrurile ar putea fi pierdute pentru mine, însă, ce crezi? Firele acestea pot fi tăiate! Țac-țac!
Lunganul verifică cu degetul ascuțișul foarfecii.
– Perfect! Ai tăiat atâtea fire cu minciunile tale! Hi, hi! Știi cum arată plasa din jurul tău? Ca lovită de elefant.
Începe să se învârtească cu scaunul și să fredoneze:
„Un elefant
Se legăna
Pe o pânză de păianjen…”
*
Fug din cameră și închid ușa în urma mea.
Mă duc în bucătărie.
– Edi, dar ești palid rău azi. Ia puțină limonadă!
Bunica îmi verifică albul ochilor, mă pune să scot și limba. Nu protestez. Aș fi luat și câteva linguri cu ulei de pește, cum zicea tata că primea de la ea atunci când era mic. Orice, numai să scap de lunganul din capul meu, pe care-l aud cântând în dormitor. A ajuns cu versurile la al doilea elefant.
– Și despre ce ați discutat azi la religie? îmi pune bunica întrebarea ei săptămânală.
Nu mă bate la cap cu alte materii, dar, de fiecare dată, vrea să știe ce fac la religie. Deja m-am obișnuit.
– Despre un fiu. Ce bine miroase supa!
– Și ce făcea fiul ăsta? nu renunță bunica.
– I-a cerut tatălui său partea lui de moștenire și a plecat în lume. A cheltuit tot, a ajuns să crească porci ca să poată trăi, după care s-a întors acasă.
– Și l-a primit tatăl?
– Mda, ba chiar i-a ieșit în întâmpinare și nici măcar nu l-a certat. A dat o petrecere mare.
– Da, așa e Dumnezeu, oftează bunica.
Este oftatul ei săptămânal după ce îi dau raportul orei de religie.
Încă un oftat.
– Dumnezeu nu este ca un contabil să țină socoteala lucrurilor rele pe care le facem. Ni le șterge cu guma imediat ce ne întoarcem spre El.
Pentru o clipă văd caietul gros pe care lunganul are trecute toate minciunile mele.
În camera mea cântecul s-a oprit. Oare a plecat?
– Nu, n-am plecat, dar era prea interesantă discuția de aici ca să nu particip și eu.
Minciună se așază la masă.
Din fericire, bunica trebăluiește cu spatele la mine și nu vede cum mă reped să-i iau lunganului caietul cu minciuni pe care-l așezase pe masă, în fața lui.
– Dacă era un tată atât de bun, de ce și-a lăsat fiul să plece de acasă? îmi zice prefăcându-se îngrijorat Minciună, după ce mă pleznește cu caietul peste palme. Doar știa că-l așteaptă atâtea primejdii.
Bunica se întoarce la mine și îmi zice, gesticulând cu o lingură de lemn.
– Fiul a ales să plece! Tatăl i-a dat libertate. Și l-a așteptat să se întoarcă.
Minciună se uită lung la bunica.
– Hm! Oare simte gândurile mele? Știți, Edi a aruncat cornul Ilenei pe geam.
Ochii îi sticlesc fericiți. Eu am rămas cu lingura în gură.
– Edi! se răstește bunica la mine. Cornul? De asta nu ți-e foame? Iar ai mâncat cornul înainte de a veni acasă!
Minciună se strâmbă.
– Mda. Să mai încercăm o dată!
– Nu! aproape că strig.
– Dacă nu ai mâncat cornul, atunci pune mâna și mănâncă mai repede supa! se încruntă bunica.
Înghit lingură după lingură.
– Doamnaaa, Edi azi a mințit și a fost rău! zice cu glas pițigăiat Minciună.
Înghit cu noduri supa, dar nu mă opresc.
Bunica se întoarce iar la mine și, cu mâinile în șolduri, mă sfredelește cu privirea.
– Ai făcut ceva rău azi la școală?
– Da, da, da! bate fericit Minciună din palme.
Gălușca mai că-mi rămâne în gât. Știu cum te simți când te faci roșu la față, dar, de data asta, simt că mă fac verde.
NU MAI SUPORT!
O privesc pe bunica în ochi.
5, 4, 3, 2, 1
– Da, buni, am făcut ceva rău azi.
Minciună sare de la masă, își scoate telefonul și caută în el înfrigurat. Pe ecran apare numele FRICĂ. Îl sună.
– Da? se aude o voce sinistră.
Mi-e cumplit de frică. Din ce în ce mai frică. Vocea din telefon mă amenință, Minciună urlă la mine, dar nu-mi pasă. Vreau să spun adevărul!
Și-l spun.
Spun despre corn, despre Ileana, despre cum am mințit săptămâna trecută, și acum două săptămâni. Apoi plâng.
Nu mă pot opri din plâns.
Îmi pare rău.
Îmi pare rău și de lacrimile din ochii bunicii care nu mă ceartă, de brațele ei care mă țin strâns, de sărutul ei pe creștetul capului.