Scutigera

(Text și ilustrație de Veronica Iani)

 

Merit o soartă mai bună, mi-am zis în acea dimineață, sătulă de nepriceperea sutelor de elevi, care mișunau în jurul meu, încercând să-mi numere picioarele.

– Doamna învățătoare, Scutigera are 881 de picioare!

– Ba nu, are 995 de picioare!

– Dragile mele furnicuțe, Scutigera trebuie să aibă un număr parrrr de picioare, răspundea libelula, învățătoarea.

Nu știu de unde avea atâta răbdare!

Niște pui de rădașcă se gândiseră să-mi taie din picioare, ca să le numere mai ușor pe restul.

– Și așa îi cresc la loc, șușoteau între ei.

Nimeni n-a reușit să afle că am 1306 picioare.

Da, sunt singurul miriapod cu atât de multe picioare.

La un moment dat, ochii mi-au căzut pe ziarul de pe catedra libelulei.

„Insectele din pădurea de tei caută un împărat sau o împărăteasă”

Am citit pe nerăsuflate și restul articolului.

N-am mai stat pe gânduri și am fugit acasă. Trebuia să fiu împărăteasă! Meritam!

A doua zi, dis de dimineață, când soarele nici nu răsărise, eram gata de plecare.

*

Pantofii i-am împrumutat. Toate cele 653 de perechi. Doar nu era să merg desculță! I-am luat de la niște albine. Și-i lăsaseră în fața intrării în stup. Era mai importantă misiunea mea și, oricum, urma să-i restitui.

*

În pădurea de tei am mers în recunoaștere, târându-mă pe sub frunzele uscate de pe pământ. Concursul urma să fie a doua zi, iar favoritul la coroană era un fluture cu aripi imense și superb colorate.

Mi-a fost ușor să i le iau. Noaptea și le-a scos ca să nu le șifoneze.

*

Mă îndrept cu pași iuți, deși nu suficient de iuți din cauza pantofilor care mă cam strâng, mai ales perechea 247, spre poiana unde are loc concursul.

Sunt primită cu urale. Se vede pe fața lor cât de uimiți sunt de apariția mea. Le fac și o demonstrație. În plină viteză, mă ridic de la pământ dând din aripi. Soarele trece prin ele, făcând să strălucească conturul lor auriu. La aterizare, lovesc încet aripile și un nor fin de mătase mă înconjoară ca o aură.

– Ea este împărăteasa noastră! Ea este! strigă insectele, în delir.

Cu coada ochiului îl văd pe fluturele fără aripi ascuns după o frunză.

Coroana îmi este pusă pe cap. O simt rece și grea, dar nu contează. Sunt împărăteasă!

Sunt așezată pe tron.

Supușii mei se îngrămădesc să-mi dea ce-i mai bun de mâncare. Câțiva îmi lustruiesc pantofii.

Se chinuie degeaba. Le voi cere unii aurii, nu ciubotele astea.

*

Visez frumos în patul cu așternut de mătase, țesut din fire de păianjen. Vântul adie lin și mă leagănă.

– Majestate, majestate, este timpul să vă treziți!

Deschid ochii cârpiți de somn. Sunt înconjurată de o mulțime de furnici. Fiecare poartă câte două sulițe.

– Dar... dar de ce? bâigui, frecându-mă viguros la ochi cu picioarele 14, 25, 37 și 50.

– Plecați în misiune, se înclină în fața mea furnicile și sulițele zăngăne, lovindu-se unele de altele.

– Misiune?! Ce misiune? Cu cine?

– Singură, desigur, îmi zâmbesc în același timp furnicile, de parcă ar fi una singură multiplicată de sute de ori. Trebuie să ucideți dragonul de la marginea pădurii. Până acum, nu a reușit nimeni să o facă, dar ne punem mari speranțe în tine. Niciun împărat sau împărăteasă nu au avut atâtea picioare. Dar și aripi!

– Împărați... împărătese...? De ce nu vă duceți voi să luptați? Eu am venit să vă conduc.

În liniștea din jurul meu se aude un foșnet. Îl aud pe fluturele fără aripi cum se strecoară și o ia la fugă.

Din negre, fețele furnicile devin roșii. Ochii le sunt cărbuni aprinși.

– Împăratul este cel care slujește poporului! clămpăne la unison fălcile lor micuțe.

Sute de sulițe sunt aruncate la picioarele mele. Nu am de ales. Poiană se umpluse de ochi strălucitori, iar clămpăneli amenințătoare se aud de pretutindeni.

Renunț la jumătate din perechile de pantofi și ridic sulițele.

Plec la luptă în uralele supușilor mei.

Habar n-am cine ar putea să fie dragonul.

– Și ce s-a întâmplat cu restul împăraților și împărăteselor? întreb, împleticindu-mă.

Căram 652 de sulițe, 652 de pantofi de mărimi diferite și aveam două picioare libere, cu care îmi frecam ochii, sperând că, totuși, visez.

– Nu știm, nu s-au mai întors.

Înghit în gol și simt cum nodul din gât pornește dureros de-a lungul trupului meu cu 1306 picioare.

*

Las ultimii copaci în urmă și mă îndrept spre câmpie.

Sunt singură.

Mă felicit că am luat aripile fluturelui. Mă ridic în aer.

De aici pot vedea orice pericol.

„Dar dacă aș fugi?” îmi trece prin cap.

Nu mai am nevoie să fiu împărăteasă. Decât una ucisă de cine știe ce dragon, mai bine un miriapod viu, obișnuit. Poate chiar să încerc să mă întorc acasă, deși am rămas fără jumătate din pantofii împrumutați.

Gândurile îmi îngheață în momentul în care apare în zbor o dihanie uriașă. În viața mea nu am văzut ceva atât de înspăimântător. Are un cap portocaliu imens și ochi negri, bulbucați. Sub ei, niște fălci cu clești. Corpul este negru, cu dungi portocalii. Nu știu la ce să mă uit mai întâi: la gură, la acul cât mine de mare din coadă. Nu are cum să fie viespe! Nu atât de mare!

Doamne, cât de proastă am fost!

Am vrut împărăție!

Mă las să cad din văzduh și mă fac covrig la pământ. Sulițele s-au înfipt în jurul meu, iar pantofii mi-au sărit din picioare.

Dihania coboară.

Aripile fluturelui stau rupte lângă mine, atingându-mi ușor trupul, de parcă m-ar compătimi pentru sfârșitul meu iminent.

O aud cum se apropie.

Oare insectele ajung și ele în Rai?

Totuși, îmi dau seama că n-aș putea ajunge în Rai. Am furat pantofii albinelor, un fluture nu mai zboară din cauza mea, iar copiii insectelor nu vor ști niciodată să numere până la 1306.

„Măcar să mori ca o împărăteasă adevărată!” îmi trece prin cap.

„Da, așa voi face!”

Mă ridic dintr-o zvâcnitură.

Dihania-viespe se repede și, dintr-o singură mișcare de fălci, îmi retează 15 picioare. Am apucat să mă feresc la timp. La următoarea mușcătură mai pierd alte picioare. Mă învârt ca un titirez, dar nu suficient de repede. În ritmul ăsta rămân curând fără picioare.

Am amețit.

Asta e, măcar am luptat.

Se face tot mai cald și mai întuneric. Oare m-a înghițit?

Închid ochii.

Este totuși curios că aerul se răcorește și razele de soare îmi ating pleoapele.

Deschid ochii, iar ceea ce văd mă lasă cu gura căscată. Un glob imens zboară deasupra mea. Un glob format din albine. Mii de albine.

Dihania, nicăieri.

Realizez, în cele din urmă, că din acel glob de albine se aude un zumzăit disperat.

După o vreme, se oprește. Albinele se depărtează și dintre ele cade viespea-gigant.

Mă apropii cu grijă.

– Nu mai e niciun pericol, zumzăie albinele într-un glas. Am prăjit-o.

– Ați... ați ce?

– Este o viespe japoneză. Doar așa poate fi ucisă. Facem în jurul ei un glob și căldura corpurilor noastre este mult prea mare pentru ea.

– Mulțumesc! șoptesc, fără să-mi pot dezlipi ochii de fălcile care mai aveau puțin și mă făceau bucăți.

În plus, am recunoscut albinele din pădurea mea, de la care furasem pantofii.

– Te ducem acasă? îmi strigă ele în cor.

Sunt luată pe sus.

*

Elevii de la școala insectelor au fost cei mai fericiți. Au reușit să-mi numere corect picioarele. Aveam doar 31.

Dar, în fiecare zi îmi mai creștea câte o pereche. Și așa, din doi în doi, au învățat să numere până la 1306, zi în care mi-au făcut un tort special în formă de coroană, pe care scria 1306.

Albinele n-au amintit niciodată de furtul pantofilor.