Prin clasa a șaptea, am fost chemată de diriginta fiului meu la școală. Pusese pe grupul de Whatsapp al clasei poza unui profesor, poză ușor modificată. Nu făcuse el modificarea (care nu era ceva indecent, doar o glumă de copii), însă i se păruse amuzantă poza și o pusese pe grup, deși era clar interzis acest lucru. Așa că trebuia să merg la școală pentru a vorbi cu profesorul respectiv.
Ne-am întâlnit toți trei în fața cancelariei: eu, profesorul și spășitul meu fiu.
Eu fierbeam, dar nu lăsam să se vadă asta.
Două perechi de ochi erau îndreptate spre mine. Ai fiului meu erau plini de speranță că îl voi scăpa de belea.
- Aveți dreptate să fiți supărat, i-am zis profesorului. Și orice sancțiune veți dori să-i dați, sunt de acord cu ea. Puteți să-i scădeți și nota la purtare. Trebuie să-și asume responsabilitatea pentru ceea ce a făcut. Nu am venit să-i țin partea și nici să-i găsesc scuze. Este vinovat.
Aceleași perechi de ochi s-au făcut foarte foarte mari.
Fiul meu a răbufnit:
- Dar tu avocatul cui ești? Am crezut că vii să-mi iei apărarea!
Profesorul ne privea amuzat, abținându-se să nu râdă. Se vedea că nu se așteptase la asta.
- Înțeleg că ai greșit și că îți pare rău, dar trebuie să-ți asumi ce ai făcut, i-am zis fiului meu.
Care a fost deznodământul?
Fiul meu și-a cerut scuze, profesorul a zis că îl iartă și nu va merge în consiliu, iar eu am plâns în mașină, asta după ce am spart de nervi un CD, spunându-mi că nu sunt o mamă bună și simțind ca un eșec prostia făcută de fiul meu. Evident că nu am plâns pentru că nu i-am ținut partea.
A-i învăța pe copii (și în special pe băieți) să-și asume responsabilitatea mi se pare foarte foarte important.
Un bărbat adevărat își asumă responsabilitatea faptelor sale. Și asta nu se învață peste noapte, ci de mic.
Știu că este greu de pus în practică. Știu că uneori am părut celor din jur puțin nebună, dar acum văd roadele și sunt fericită că am avut tăria să fac acele lucruri.