(Puteți citi prima parte a povestirii la acest link)
*
Mă gândesc să încep căutarea cu sertarul unde ține mama actele. Acolo este și o cutiuță cu amintiri: un smoc din părul meu de când eram bebeluș, primul dinte care mi-a căzut...
Caut cu înfrigurare în cutiuță. Nu are niciun perete fals.
Nu mă dau bătută, continui cu restul hârtiilor, deși este un fel de a găsi un ac într-un car cu fân.
Sper să-mi sară în ochi vreun indiciu, un semn... ceva care să mă ducă spre mama. Dacă ai mei nu-mi ziseseră despre baby-box, poate-mi ascunseseră și alte lucruri. Încerc să-mi stăpânesc tremurul mâinilor, dar nu reușesc.
- Monica, vino să vezi cum le bat pe fete! strigă tata.
Tresar atât de puternic, încât sertarul iese din locașul lui și-mi cade peste degetele de la picioare.
Îmi dau lacrimile instantaneu.
- Sau nu ai curajul să mai vii?
Râd cu toții.
Merg șchiopătând până la ușă și strig:
- Vin imediat! Da, îmi trebuie curaj ca să cobor!
Sertarul nu vrea să se potrivească în locașul lui. De data asta lacrimile mele sunt de ciudă. Când citești cărți polițiste ai mai puține emoții.
Bag mâna sub tăblia lui ca să văd ce-l blochează.
Este o hârtie!
Trag încet de ea.
Nu-i chiar o hârtie, ci un staniol argintiu cu inimioare multicolore, împăturit.
Pentru o clipă rămân așa, cu degetele transpirate lipite de el. Ochii mi se împăienjenesc.
Îmi fac curaj și-l desfac.
Pff!
Sunt doar hârtiuțe de pe vremea când încă nu știam să scriu. Le lăsam alor mei prin diferite locuri. Câte o inimioară, o pisicuță, noi trei ținându-ne de mână... Le strecuram prin genți sau buzunarele lor. Uneori și în pantofi. Era modul meu de a le spune că îi iubesc. Uitasem de ele.
În cărți, chiar și cu speranțele destrămate, eroii își continuă căutările. Iar speranțele se cam destrămau, precum șosetele.
Aranjez totul la loc și mă pregătesc să cobor.
Până la urmă, și mâine este o zi.
Oare cine a zis asta?
Dar mai întâi îmi verific ochii în oglinda de la măsuța de toaletă a mamei. Nu-s roșii.
Oare mama care m-a născut are și ea tot ochii negri ca ai mei?
- Monica, adu-mi te rog, ceva de prins părul de la mine din cameră! strigă mama. Vezi prin sertarele de la toaletă.
Ies iar în pragul ușii.
- Imediat!
Știu unde sunt cleștii de prins părul. Iau la repezeală unul.
Ochii mi se opresc brusc pe caseta cu bijuterii.
Rotițele creierului meu de proaspăt robot încep să se învârtă.
Bijuteriile se poartă la vedere!
Detectivul din mine strigă:
„Lucrurile se ascund cel mai bine la vedere, în locuri în care nu te-ai gândi să cauți.”
„Sunt multe lucruri la vedere! Și timpul prea scurt.” strig detectivului.
Tot el vine cu soluția:
„Închide ochii, numără până la 5 și spune primul lucru care îți vine în minte.”
„ 5... 4... 3... 2... 1... Oglindă!”
Oglinda să fie!
Trag încetișor măsuța de toaletă. Era suficient de ușoară.
Încă puțin și mă pot uita pe tăblia din spate.
Ce-ar zice mama dacă m-ar găsi acum?
Reușesc să-mi înăbuș la timp strigătul de triumf. Pe spatele oglinzii este lipit un plic!
Îl deschid cu grijă, ca nu cumva să-l desprind și scot cu două degete o hârtie împăturită, acoperită cu un scris lăbărțat.
Stomacul meu face ca un mixer care a fost pus să mărunțească șuruburi.
Hurrrr... Hurrr...
Mulțumesc lui Dumnezeu că trăiesc în vremuri atât de tehnologizate. Scot telefonul și fac poze scrisorii, apoi o pun la loc în plic, și împing măsuța.
Cobor.
*
Timpul se scurge leneș, insuportabil de încet. Stau ca pe ace, joc automat, fără să gândesc, nici măcar nu știu dacă pierd sau câștig. Gândul îmi e la scrisoare. Oare chiar e de la mama?
Fac eforturi ca să-mi țin genunchii să nu tremure.
Mayra arată ca o pisică aflată la pândă. Îmi urmărește fiecare gest, fiecare grimasă, fiecare respirație.
S-a prins că e ceva cu mine.
Mă cunoaște atât de bine.
*
E trecut de miezul nopții.
Stau în pat cu lumina stinsă, geamul larg deschis și draperiile trase. Este destul de frig, dar nu simt răcoarea. Prin venele mele curge lava unui vulcan care încă nu a erupt, dar va erupe curând.
Pe ecranul telefonului este scrisoarea.
Da, este scrisă de mama mea, însă nu-mi este adresată mie, ci părinților mei.
„Mi-e greu să vă scriu și poate nici n-aș fi avut curaj să o fac dacă n-aș fi văzut reportajul cu voi.”
Mă opresc.
Aerul din cameră nu-mi mai ajunge.
Privesc stelele și lumina lor firavă mă liniștește.
Poate mama le privește și ea acum.
„Sunt atât de fericită că fetița... aș vrea să spun că fetița mea, dar nu am acest drept... că fetița este bine și că ați avut curajul și bunătatea de a spune povestea adopției în fața lumii. Am putut să o sărut și să o mângâi, acolo, pe ecran. A fost fetița mea nouă luni de zile și câteva ore. Doar pentru câteva ore am ținut-o în brațe. Dar, atât de puțin cât am putut să o țin, am iubit-o. Am citit multe comentarii pe Youtube de la reportaj. Au fost mulți care m-au judecat. Însă nu mai mult decât m-am judecat singură. Dar ce puteam face? Monica (vă mulțumesc că i-ați pus numele pe care l-am lăsat pe bilețel) avea nevoie de o familie care să-i ofere o viață frumoasă. Eu nu-i puteam da așa ceva. Tatăl ei ne-a părăsit imediat ce a aflat că o inimă micuță, a unei noi vieți, a început să bată în mine. M-a pus să aleg între el și mica ființă. Am ales-o pe ea. N-am vrut să se știe că eu am abandonat-o, de aceea am pus-o în baby-box. Știam că nimeni nu mă va căuta. Însă sper din tot sufletul ca Monica să mă caute cândva. De aceea v-am scris. Când credeți că va putea înțelege și mă va putea ierta, spuneți-i despre mine. Spuneți-i că am iubit-o atât de mult încât am ales să renunț la ea pentru binele ei. Nu știu unde mă va duce viața în următorii ani. Vă las adresa asta. Este de la o prietenă. Ea va ști unde să mă găsească.
no 8 SW 7 th St”
Vulcanul a erupt.
Plâng cu perna în brațe.
Plâng pentru că am aflat că mama m-a iubit.
Plâng pentru că tata nu m-a vrut.
Plâng pentru că mama m-a ales pe mine.
Plâng pentru că Dumnezeu m-a adus în viața părinților mei adoptivi.
Adorm plângând.
*
Când mă trezesc, primul lucru pe care-l fac este să șterg din telefon fotografia cu scrisoarea. Memorez însă adresa: strada SW 8, numărul 8. Voi aștepta până ajung la școală ca să o caut pe un computer de acolo. De acasă sau de pe telefonul meu este periculos. Ai mei ar putea să-mi verifice istoricul căutărilor.
Mayrei îi voi ascunde și lucrul ăsta. Ar fi în stare să mă spună părinților ca să mă protejeze. Însă nu mi se pare că aș putea fi în vreun pericol.
*
Iată locația!
Harta de pe internet îmi arată că este destul de aproape de casă. Am de schimbat două autobuze, cam 40 de minute dus, încă pe atât la întors. Să zicem, în total, o oră și 20 de minute. Plus ce voi mai sta acolo.
Intru și pe Street View. Casa de la numărul 8 arată cam neîngrijită, însă suficient de normală. Micuță, vopsită într-un galben devenit aproape gri, cu o peluză în față.
Mă întreb de ce mama n-a lăsat în scrisoare și un număr de telefon. Ar fi fost mai simplu. De fapt, poate nici n-aș fi avut curaj să sun.
Mai greu este să fac rost de două ore în care să plec de acasă. Din școală nu putem să ieșim fără învoire semnată de părinți, deci trebuie să mă gândesc la altceva.
Numărul minciunilor pe care le spusesem și pe care aveam să le spun se face tot mai mare, iar asta îmi dă o stare de greață permanentă.
*
Zilele trec îngrozitor de greu.
La masă mă forțez să mănânc, iar noaptea am coșmaruri.
Evit să stau prea mult pe lângă Mayra. Mă tot întreabă dacă sunt bine.
*
Iată ocazia perfectă!
Mayra pleacă sâmbătă la ziua unei prietene, de la 12 la 14. Le voi cere voie alor mei să mă lase la ea. Cum stăm pe aceeași stradă, nici nu se pune problema să fiu dusă de ei. Și nici nu mă verifică dacă merg la ea.
Pentru că TOTDEAUNA am mers acolo unde am zis.
O, Doamne, promit să nu mai mint niciodată!
*
- Mami, aș vrea să merg la Mayra azi, câteva ore.
Este sâmbătă, ziua mult așteptată.
- Mama ei a fost de acord?
- Ei, când nu-i ea de acord?
Râsul meu sună mai degrabă a nechezat.
- Bine, să fii cuminte! îmi strigă mama în timp ce ies pe ușă.
Mă sui pe bicicletă.
Până la stație sunt cam 5 minute de pedalat, dar voi face mai mult ca să merg mai întâi în direcția Mayrei.
Au trecut 11 minute și sunt în stația de autobuz.
Era cât pe ce să-l pierd. De abia apuc să leg bicicleta de un stâlp, că apare autobuzul.
10 stații.
Cobor.
Rămân în stație pentru al doilea autobuz.
Încă 7 stații.
Din când în când, iau o gură de apă ca să-mi umezesc gâtul, care îmi este atât de uscat, încât aș putea ascuți vârful creioanelor pe el.
Cobor.
Știu pe de rost harta cu drumul până la strada SW 8.
O iau la goană.
Casa cu numărul 8!
Mă ascund după un pom și-mi trag sufletul.
Planul meu este să mă prefac că sunt de la cercetași, mi-am adus și o cravată, o cutie cu prăjituri.
Gata, dacă mai stau mult voi leșina de emoții.
Îmi dreg glasul și-mi pun pe față cel mai drăguț zâmbet.
Apăs soneria.
Miiiiaaaaauuuu… Miiiaaauuuu… Miiiaaauuuu….
Mieunatul soneriei mă liniștește, oricât de neobișnuit răsună. Ce om cu intenții rele și-ar pune un asemenea sunet?
Ușa se deschide brusc, doar de câteva degete, și capul ciufulit al unei doamne iese pe crăpătură.
- Bună ziua, sunt de la cercetași… , îmi încep eu discursul.
- Bine, intră repede ca să nu iasă!
O mână scurtă și grăsuță mă apucă de bluză și mă trage în casă.
Ușa se trântește în spatele meu.
În viața mea nu am văzut atâtea pisici! Galbene, negre, gri, tărcate și netărcate, cu cozi și cu jumătăți de cozi, cu câte două urechi sau doar cu una singură. Pisici grase și pisici slabe. Toate tăbară pe mine, atrase de mirosul fursecurilor.
- Hooo, cireadă! strigă doamna ciufulită.
Oare cine o piaptănă? Pisicile?
Un cap alb de pisic cu ochi bulbucați iese din buzunarul de la piept al halatului ei roșu-maro-gri-destrămat-pe-peste-tot.
Doamna îl mângâie cu un deget și-l împinge la loc.
- Copiii mei au decis că-ți voi cumpăra toate fursecurile! bate ea din palme. Poți să le dai.
- Care copii? întreb uitându-mă în jur.
- Ei, ei sunt copiii mei.
- A… Le dau aici? Pe jos?
- Da, nu-ți face griji. Nu va rămâne nicio firimitură.
Arunc tot ce adusesem și se iscă o mare fierbere de capete și cozi de pisici. Doar o pisică albă rămâne se se gudure de picioarele mele.
- O poți lua în brațe pe Puya. Se pare că te iubește.
O ridic și Puya începe imediat să toarcă.
- Cât trebuie să-ți dau pe fursecuri?
- Zece dolari, dar dacă vi se pare prea mult…
- Este foarte bine, nu vezi ce fericite sunt dragile mele? Hai, ia un loc până aduc eu banii.
Îmi arată un fotoliu acoperit de zgârieturi.
Mă așez pe un colț, cu Puya încă torcându-mi în brațe. Ochii mi-au rămas lipiți de peretele din fața mea.
Este plin cu cuști suprapuse! Și toate au ușile deschise.
- Da, acestea sunt căsuțele iubitelor mele.
Doamna îmi întinde banii și, cu ochii încă la cuști, îi bag în buzunar. Trebuie să aduc cumva vorba despre mama, altfel aș tăia-o imediat din ciudățenia asta de loc. Ce-i drept, este foarte curat și nu miroase a pisică.
- Cum te cheamă drăguță? îmi zâmbește doamna.
- M…
Mă opresc chiar în momentul în care dau să spun că mă cheamă Monica. Zic, în schimb, numele de familie pe care mama l-a lăsat scris pe biletul pus alături de mine în baby-box.
- Alvarez.
Femeia tresare și deschide larg ochii.
Deci numele îi spune ceva!
Mișcă buzele, fără a reuși să zică ceva. Izbucnește în plâns.
- O, nu se poate! Tu ești?!
Întinde mâinile spre mine.
- Da, zic cu o voce atât de subțire că nici nu mi-o recunosc.
Puya se uită și ea la mine.
- De… de abia acum am aflat unde stați…
Doamna ciufulită se repede spre mine și mă ia în brațe. Puya miaună, strivită de căldura îmbrățișării noastre.
„Și dacă ea este chiar mama mea, nu prietena ei”, îmi trece prin cap. „Mi-ar plăcea să am o mamă așa… puțin ciudată?”
Doamna mă strânge și mă leagănă.
- Alvarez, Alvarez! Credeam că te-am pierdut pentru totdeauna. Pe tine și pe mama ta.
„Deci este prietena mamei. Ce bine!”
- Mama… , zic eu aproape sufocată de îmbrățișare.
Pisicul bulbucat scoate capul din buzunar. Acum stau nas în nas cu el.
- Știți ceva de mama?
Reușesc să mă smulg din brațele ei, însă ea îmi prinde capul între palmele ei grăsunii și mă privește cu mare dor.
- Din păcate nu mai știu nimic de ea, sărăcuța.
Înțepenesc precum un robot rămas fără curent.
- Nu… nu mai știți? zice glasul meu mieunat.
O scap pe Puya din brațe.
- Nu, dar bine că te-ai întors tu. Nu te-aș fi recunoscut. Dar e normal, atunci arătai altfel.
- Adică m-ați mai văzut?
Degetele ei mă apucă de obraji și mi-i zgâlțâie drăgăstos.
- Ce întrebare-i asta, puiule? Normal că te-am mai văzut. Doar te-ai născut aici.
Bine că mă ține de obraji. M-aș scurge pe jos altfel.
- Ce bine că te-ai întors! Nu vei mai pleca niciodată de lângă mine!
Mă pupă lipicios pe obraji. Dau să mă șterg, dar nu reușesc de palmele ei.
- Știți, acum este cam târziu, trebuie să plec acasă. Dar mă întorc cum găsesc un nou prilej.
Mâinile ei îmi eliberează obrajii și mă apucă de umeri.
- Acasă?! Iubirea mea, dar ASTA este casa ta!
- Mă… mă... așteaptă tata la colț, bălmăjesc eu.
- Ei, cine știe pe unde umblă hoțomanul ăla! Gata, nici nu se discută! Să-ți dau repede să mănânci ceva. Arăți tare jigărită. Numai piele și os.
- Aș… aș putea merge până la baie?
„Când ești în pericol sau simți că ceva nu este în regulă, spune că mergi până la baie și sună-ne”, așa mă învățaseră ai mei să fac.
Iar acum multe erau în neregulă.
Tremuram.
- Da, sigur, puiuțul meu, du-te la baie!
Sunt luată de mână și dusă așa până la baie.
Intru și încui ușa după mine.
Mă las pe gresia rece. Mâinile îmi tremură atât de tare încât de abia le pot băga în buzunar ca să scot telefonul.
ÎNSĂ TELEFONUL NU ESTE ÎN NICIUN BUZUNAR!!!
Știam că-l am în buzunar, nu în gentuța cu care venisem și care rămăsese pe fotoliu.
„Monica, liniștește-te!
Monica, liniștește-te!
Monica, liniștește-te!”
Încerc să mă rog.
Dacă e dusă în bucătărie ca să-mi facă ceva de mâncare, înseamnă că dacă ies încet, pot ajunge la geantă. Apoi fug în stradă sau măcar să iau telefonul și să mă blochez iar în baie.
Îmi țin respirația și mi se pare că aud un fredonat. Poate chiar e în bucătărie. Deschid încuietoarea fără să fac zgomot și împing ușor ușa.
NU SE DESCHIDE?
NU SE DESCHIDE!
NU SE DESCHIDE!!!
Nici măcar un milimetru.
Mă uit repede pe gaura cheii.
Doar nu m-a încuiat în baie?
Nu este nicio cheie în broască.
Are un alt zăvor?! Pe dinafară?!
Bat cu pumnii și cu picioarele. Țip.
- Draga mea, liniștește-te! Ce ai? aud de dincolo de ușă.
- Dă-mi imediat drumul!
- Motănel nervos, doar n-o să-ți dau drumul acum când ești așa de supărat pe mine. Cu ce ți-am greșit? V-am căutat peste tot, dar nu v-am găsit. Nici pe tine, nici pe mama ta.
- Nu mi-ați greșit cu nimic, doar dați-mi drumul. Promit să nu fiu supărată.
- Mai stai puțin, motănel, ca să-ți aduc ceva de mâncare. Îți mai plac șoriceii? Dar, oricum, nu am de unde să fac rost acum.
Doamne, unde am nimerit?
- Ce șoricei? o întreb, ținându-mă de cap.
Simt că-mi explodează.
- Șoriceii pe care-ți plăcea să-i vânezi împreună cu mama ta.
Crede că sunt pisică?!!!!
- Eu nu am vânat NICIODATĂ șoricei, credeți-mă!
- Ei, normal că nu-ți mai amintești. Acum ești o fetiță frumușică.
Deci știe că nu sunt pisică.
- Dar în cealaltă viață, când erai un motănel neastâmpărat, toată ziua alergai după șoricei. De aceea te-am și pierdut. De aceea am făcut și cuștile astea, ca să nu mai pierd niciun motănel sau pisicuță.
Baia se leagănă cu mine.
- Care viață? șoptesc.
- Viața în care erai motănel. Ai murit se pare și te-ai reîncarnat într-o fetiță. Dar ți-ai păstrat numele.
- Ce nume? țip eu.
- Cum ce nume? Doar tu mi-ai spus că te cheamă Alvarez. Așa îl chema și pe motănelul meu iubit.
Respir adânc.
- Doamnă, nu am fost niciodată motan. Și nici nu sunt reîncarnată. Nu există reîncarnare! Sunt doar o fetiță de 10 ani. Vă rog, dați-mi drumul. Părinții vor veni să mă caute. Știu unde am intrat. Tata e la colț. Auziți? Tata e la colț. Vă va aduce el un motănel exact ca Alvarez. Mă auziți?
Lipesc urechea de ușă.
Înfundat, probabil din bucătărie, se aude un fredonat.
M-a lăsat încuiată în baie!
De nu i-ar trece prin cap să-mi ia telefonul și să-i scoată bateria. Sau să-l arunce pe undeva.
O, Doamne, pedepsește-mă cum vrei apoi, dar acum ajută-mă să scap!
*
Fac socoteala timpului scurs de când sunt plecată de acasă. Cred că este în jur de 13:30. Ar fi trebuit să fiu în stația de autobuz.
La ora 14, Mayra se va întoarce de la petrecere. Am stabilit că voi fi la ea la acea oră. Văzând că n-am ajuns, mă va suna. Bineînțeles că eu nu-i voi răspunde fiind încă ținută ostatică în baie de o doamnă țicnită, așa că mă va suna iar, apoi îmi va da un mesaj, eu iar nu voi răspunde.
Cam pe la 14:30 răbdarea ei va lua sfârșit și o va căuta pe mama.
Și atunci se va da alarma. Vor afla că eu nu am ajuns la Mayra.
Nu știu dacă să mă bucure lucrul ăsta sau să mă aducă la disperare. Știu doar că acum n-am timp de lacrimi, gândindu-mă la ce vor simți ai mei.
Ce este sigur e că mama îl va suna pe tata, care e de serviciu. El îi va spune că totul va fi bine și, dacă nu este plecat în vreo misiune, se va învoi și va alega într-un suflet spre casă.
Încerc încă o dată ușa de la baie, e tot încuiată.
Mama va zice că da, va fi bine.
Se va îmbrăca repede și va alerga până la Mayra, uitându-se în stânga și-n dreapta, poate chiar strigându-mă.
Vor afla și vecinii pentru că ea va întreba câțiva, iar dacă o întreabă pe doamna Popp va ști în curând toată strada de dispariția mea. Ea este antena de recepție-emisie a străzii. Toate informațiile trec prin ea și le transmite într-un mod atât de rapid, încât, dacă operatorii de internet ar ști de existența ei, cu siguranță ar angaja-o. Are o viteză mult superioară celei mai bune rețele.
Imaginea doamnei Popp angajată pe post de releu mă face să râd, iar asta mă mai destinde.
Acum trebuie să fie ora două fără ceva, iar eu nu sunt în autobuzul spre casă.
După ce lumea se va alerta, vor începe să mă caute prin cartier.
Oare mama între timp va fi sunat la Poliție? Cred că da. În acel moment lipsesc de aproape 3 ore de acasă. Știe că n-aș pleca nicăieri fără să o anunț. Regula asta o am imprimată atât de bine în minte!
„Nu pleci nici măcar la doamna Popp, ca să-ți dea clătite, fără să mă anunți, ai înțeles?”
Desigur că înțelesesem. Și, până acum, niciodată nu o încălcasem. Nici secrete n-am avut față de ai mei.
Doamne, promit să respect de acum înainte toate regulile și să nu am secrete. Mi-am învățat lecția, acum mă poți ajuta să scap?
Sigur poți!
Ușa băii nu se deschide în mod miraculos și nici vreo gaură în perete nu apare ca să evadez.
- Motănel, ți-am adus de mâncare…
Vocea doamnei cu pisici se aude foarte aproape de mine. Îmi lipesc urechea de ușă.
- Da, mi-e foame. Miaaauuu…
Nu mi-am pierdut mințile, dar este cazul să-i fac jocul. Sunt închisă ca Hansel și Gretel, de data asta într-o baie, și îndopată. În povestea lor era o vrăjitoare rea cea care-i ținea ostateci, însă doamna cu pisici este inofensivă. Îl iubește pe pisicul Alvarez din mine. Să mă comport ca un Alvarez autentic!
- Imediat îi dau motănelului meu de mâncare!
Răspunsul ei se aude nu de dincolo de ușă, ci din baie. Mă învârt în jurul meu în baia micuță.
- Motănel, aici sunt!
Mă uit în sus și… o văd!
Capul ei atârnă din tavan!
Fața îi este și mai roșie, și mai umflată, părul și mai vâlvoi, deși n-aș fi crezut că este posibil așa ceva!
- Îți dau imediat mâncare!
Capul se retrage și din tavan iese mâna ei. Dă încet drumul unui pachețel prins de o sfoară.
Deci nu-mi va deschide ușa?
Mâncarea ajunge la mine și capul se ivește iar deasupra mea.
- Hai, mănâncă, o să-ți placă!
Clătite.
Doamne, îți mulțumesc că sunt cu gem de zmeură și nu cu cine știe ce mâncare pentru pisici!
Nu mi-e foame, dar trebuie să mănânc ca să vadă capul din tavan ce motan ascultător sunt. Apoi îi voi spune că am nevoie să fiu mângâiat pe spate, că mi-e frică singur în baie, că este rece gresia. Ea mă va scoate și găsesc o modalitate să fug.
Clătitele sunt delicioase.
Mă privește cât timp le mănânc. Sper doar ca tavanul să fie suficient de trainic și să nu se rupă sub greutatea ei. M-ar face pilaf.
Coboară și o sticlă cu apă.
- Miaaauuu, mulțumesc!
Îi zâmbesc cât pot eu de dulce.
Simt o ușoară amețeală.
Îmi văd zâmbetul în oglinda mare de deasupra chiuvetei. Cumva, urechile mele sunt de pisică. Mă frec la ochi și sunt iar o fetiță cu urechi normale. Însă nasul arată a bot de pisică. Am mustăți? Mi-e somn… Nu-mi mai bat capul dacă sunt sau nu pisică. Vreau să dorm!
E bună și gresia…
Iau prosopul și mi-l pun sub cap, după ce îl împăturesc.
- Așa, dormi, motănel… nani, nani…
Cântecul ei se scutură ca un nor de zăpadă peste mine, dar în loc de fulgi, cad lin pisicuțe albe, pufoase. Se lipesc de mine ca o plapumă caldă. Mi-e bine.
Ai mei vor chema poliția, cu siguranță.
Vor găsi și bicicleta mea prinsă în stație, de un stâlp.
Plapuma de pisici miaună. Sau poate eu miaun.
Mă întind. Muuult. Piciorul meu lovește ceva, poate peria de toaletă.
Ochii mi s-au închis.
O aud pe mama citindu-mi scrisoarea care mă adusese până aici. Chiar m-a iubit, nu m-a părăsit doar așa. Nu sunt supărată pe ea.
- Așa, dormi, motănel…
- Miaauuu, îi răspund.
Mayra le va spune alor mei că aveam în cap să caut un detectiv și că m-am purtat cam ciudat în ultima vreme.
- Miaauuu…
Cât le va lua părinților mei să se gândească la scrisoarea ascunsă de ei?
Hm, telefonul meu ar fi trebuit deja să sune, dar nu contează, mi-e prea bine.
De-abia mai pot să gândesc de somn.
Le va trece prin cap că am găsit scrisoarea? Dacă da, vor pleca imediat la adresa de acolo. Mă vor găsi ușor… ușoorrrr
- Rrrrrrrrrr…
*
Monica și-a pierdut mințile, nu încape nicio îndoială!
Îi voi face un scandal monstru când se va termina totul!
Sunt moartă de frică.
Bicicleta au găsit-o în stație, după ce am căutat-o cu toții pe Monica prin cartier. Eu am recunoscut-o. De abia în acel moment mi-am dat seama că dispariția ei trebuie să fie, cumva, legată de dorința de a-și găsi mama. Mi-a spus de detectiv, apoi s-a purtat cam ciudat în următoarele zile. Știa că plec la o zi de naștere azi și exact atunci s-a găsit să le spună părinților că vine la mine. Deci a plănuit că va avea două ore la dispoziție. Dacă la ora 14 ar fi fost la mine, nimeni nu i-ar fi descoperit minciuna.
Le-am spus părinților ei toate astea. S-au albit și mai mult la față.
- Cred că a dat de scrisoare! și-au zis, privindu-se îngroziți.
Mi-au povestit ce scrie în scrisoare. Și ce e și mai și e că ei deja au fost la acea adresă, au vorbit cu prietena mamei Monicăi, ba chiar au luat legătura cu mama Monicăi! Doar așteptau un moment potrivit ca să-i spună Monicăi sau să vadă că ea începe să dorească să-și cunoască mama.
Dacă nu se apuca Denisa să-i spună că s-a născut într-o cutie, lucrurile n-ar fi ajuns aici.
I-am dat un mesaj Denisei să-i zic ce a putut să facă. Așa, ca să-i pară rău! Nu-mi pasă dacă am fost rea procedând așa. De abia mai pot să respir de grijă.
Sunt în mașina poliției între mama și tatăl Monicăi. Sirenele sună înspăimântător. Totdeauna mi-am dorit să știu cum e să mergi cu girofarul aprins. Acum nu mi se pare deloc amuzant.
Mama ei mă ține strâns de mână. Mergem la adresa din scrisoare. Au sunat la doamna care locuiește acolo, dar au primit un mesaj automat că este într-o ședință și că revine ea cu un telefon. Am plecat într-acolo. Am înțeles că doamna lucrează de acasă.
Dar de ce Monica are telefonul închis? Chiar să plece de acasă cu el neîncărcat? Poate că era atât de emoționată, încât a uitat să-l mai încarce. Sigur asta este.
Iată casa!
Odată cu noi mai sosesc două mașini de poliție.
Mama Monicăi sare din mașină și aleargă la ușă. Bate cu pumnii.
Polițiștii înconjoară casa.
Îmi vine să țip de încordare.
- Poliția! Deschideți ușa!
Ușa se deschide și o doamnă ne privește speriată?
- Doamna Ford, ce s-a întâmplat? zice ea.
- Monica este aici? V-am sunat!
- Eram într-o ședință, nu am auzit. Însă Monica nu este aici.
- Trebuie să fie aici!
- Trebuie?! se uită ea și mai mirată la noi.
- Doamnă, ne lăsați să aruncăm o privire în casă? intervine un ofițer de poliție. Nu avem încă mandat să intrăm, dar ne-ați ajuta să ne lăsați. Monica a dispărut de acasă și credem că a venit aici.
Femeia își pune mâna la gură.
- Da… sigur, intrați… cum să nu… dar nu este… îmi pare rău…
Un polițist mă ia de mână și nu mă lasă să intru.
- În curte nu este! vine și ne spune un polițist.
Minutele se scurg atât de greu.
Mama Monicăi iese din casă.
- Nu-i aici!
Din casă se aude glasul doamnei care ne deschisese:
- Căutați oriunde vreți în casă, n-am nicio problemă, dar gândiți-vă și la o altă pistă de căutare. Ar fi bine să nu pierdeți timpul. Ce motiv aș avea s-o țin ascunsă?
Mama Monicăi mă ia în brațe. Plânge.
- Mayra, gândește-te, poate fi în altă parte?
Ceva moale se freacă de piciorul meu.
Este un pisic alb.
(Va urma)
text și ilustrație: Veronica Iani