David și Enya, partea I

David și Enya, partea I

(Text si ilustrație, Veronica Iani)

 *

Alegerea

 

– Spune repede, dacă ar fi să te transformi într-un animal sau o pasăre, ce ți-ar plăcea să fii?

Știu ce va urma dacă îi răspund fratelui meu la această întrebare.

De fapt, la orice întrebare.

Dar mai știu și că mă va bate la cap, până-i dau un răspuns.

– Nu vrei să vorbești cu mine? Bine...

David apucă robotul cu aripi la care a meșterit până acum și coboară în picaj deasupra capului meu.

Eu lucrez pe covor la o rochiță pentru una dintre păpușile mele, așa că pot doar să mă aplec pentru a evita atacul.

– David, lasă-mă!

– Spune odată, în ce te-ai transforma?

– Nu-ți spun, pentru că râzi de mine! Totdeauna râzi de mine!

Robotul rămâne suspendat în aer, amenințător.

David închide un ochi, iar cu celălalt mă fixează.

Mă prefac a fi liniștită și-mi văd de lucru, dar trag mai aproape de mine o păpușă.

– Eu aș vrea… aș vrea să fiu șoim, zice el. Aș fi deasupra tuturor.

Mă strâmb.

– Doamne-Doamne e deasupra tuturor!

– Mă rog, în afară de El, eu voi fi deasupra tuturor. Deci, tu ce vrei să fii?

– O oaie, zic în șoaptă, fără a-mi ridica privirea.

– Ai zis oaie??? Ți s-ar potrivi! Oile sunt blege!

Râde în hohote, cu capul lăsat pe spate.

Iau păpușa și-o arunc în el.

– Iar șoimii sunt niște îngâmfați! țip, enervată la culme.

– Beeee, beeee!

David aleargă în patru labe pe covor, behăind.

Mă reped la întrerupătorul din cameră și sting lumina. Fratelui meu îi este teamă de întuneric.

– Beeee! Beeee!

Mă arunc pe pat și-mi pun o pernă pe cap, așa cum fac de fiecare dată atunci când David mă chinuie.

– Beeee!

Simt o răsuflare lângă pernă, apoi sub pernă.

„Aha, ți s-a făcut teamă!”, îmi zic.

N-am nicio remușcare că am stins lumina. El a început primul!

„Nu te voi băga în seamă, chiar de mi-ai cere iertare!”

Capul lui David este tot mai aproape de mine.

I-l împing cu mâna, însă palma mi se atinge de ceva ce pare a fi un cap lunguieț, acoperit cu o blăniță scurtă și moale.

Țip.

Vreau să sar din pat ca să aprind lumina, dar picioarele mele nu mai ating podeaua.

Ajung totuși la perete și mă izbesc de el, chiar în locul în care este întrerupătorul.

În cameră se face lumină.

Dau disperată din mâini ca să nu-mi pierd echilibrul, căci lovitura m-a amețit, dar descopăr cu groază că mă ridic în aer.

Aterizez pe șifonier.

Ce-i asta?!!!

Țip din nou.

Sunetul scos de gâtul meu sună atât de straniu, neomenesc.

Privirea îmi cade pe oglinda de pe perete.

Pe șifonier este doar o pasăre cu cioc încovoiat și gheare.

De pe podea mă privește o oaie.

 

Oglinda

 

Mi-e teamă de mor de întuneric, iar Enya știa prea bine asta. A stins lumina doar ca să se răzbune pe mine pentru că am făcut-o bleagă. Ce mare lucru!

Atunci când este supărată pe mine, sora mea are obiceiul să se trântească pe pat și să stea cu perna pe cap, plângând prefăcut. La fel a făcut și acum, nu e de mirare.

Ma apropii de pat pe orbecăite.

Îmi strecor încet capul pe sub perna imensă şi grea din cauza fulgilor de gâscă din care e făcută, adulmecând mirosul caramelelor ascunse de noi de atâtea ori prin ea.

Poate de la miros, poate de la greutate, am un fel de amețeală.

Mă simt ca o râmă târându-se prin prăjitura cu caramel făcută ultima oară de mama.

Mâna Enyei îmi atinge în sfârșit fața.

Urmează să se prefacă nervoasă, să ia perna și să începem să ne batem cu ea.

În loc de asta, mâna îi rămâne în continuare pe fața mea, o pipăie.

Deodată, începe să țipe, de parcă ar fi mușcat-o un șarpe.

Buimac, scot capul de sub pernă.

Se aprinde imediat lumina.

Clipesc din ochi ca să mă obișnuiesc.

O umbră pare că trece zburând spre dulap.

Țipătul care urmează mă asurzește. E înfiorător, neomenesc.

- Enya? dau să zic.

În loc de asta, din gura îmi iese un behăit prelung.

- Beeee...

Enya nu este în cameră, însă ușa știu sigur că nu s-a deschis.

Un foșnet vine de sus.

Ridic capul.

Dulapul este mult mai înalt decât de obicei. Și tavanul e mult mai sus.

Pe marginea dulapului se ivește capul gri al unei păsări cu cioc coroiat. Apoi și restul corpului. Ghearele puternice zgârie vopseaua lucioasă. Urăsc sunetul ăsta care-mi aduce aminte de unghii trecute pe tabla de la școală.

- David?

Pasărea, cred că un uliu, se holbează la mine.

Ciocul i se deschide.

- David?

Mă uit prin cameră.

- David, tu ești?

- Beeee... Enya, unde ești?

- David, unde ești?

- Enya, termină cu joaca! Ieși de unde te-ai ascuns. Pe șifonier este un uliu! Mi-e frică să mă mișc ca să nu mă atace. Mergi de cheam-o pe mama!

- David, în cameră este o oaie! Iar eu nu știu de ce am ajuns pe șifonier. Cum să cobor?

- Sunt chiar în mijlocul camerei, Enya! NU E NICIO OAIE AICI! Doar un uliu care se holbează la mine de pe șifonier.

- David, fă un pas în față.

Fac.

- Acum fă doi pași în spate!

Îi fac.

- Rotește-te!

- Îți bați joc de mine?

- Rotește-te, am zis!

Mă rotesc.

- David... tu... tu ești oaia...

Când o apucă, Enya poate fi extrem, extrem de sâcâietoare.

- Enya, doar am behăit în joacă. Ieși de unde ești!

Uliul desface aripile și coboară fix spre mine.

Mă feresc.

Trece razant pe deasupra capului meu, dă de câteva ori din aripi, ajunge la perete, apucă cu ghearele oglinda micuță prinsă acolo și aterizează cu ea pe covor.

Pare că nu vrea să mă atace.

Fac doi pași spre el, apoi încă unul.

În oglinda de pe jos văd capul unei oi.

Sar speriat înapoi.

Uliul se apropie de oglindă, se uită în ea și scoate iar un țipăt.

- David, sunt uliu! Iar tu ești oaie!

 

Aripi

 

Mă uit la uliul din oglindă și mi-e imposibil să cred că sunt eu, Enya.

Ca să visezi, mai întâi trebuie să adormi. Eu sunt sigură că nu m-am culcat.

Și, atunci, ce se întâmplă?

Renunț să mă mai uit în oglindă. Realizez că-mi pot vedea și singură corpul.

Mâinile îmi sunt aripi, tălpile gheare.

Dau puternic din mâini și mă înalț imediat în aer.

Ce este și mai uimitor, dacă poate fi ceva mai uimitor ca faptul că m-am transformat în uliu, este că văd excepțional de bine. Un păianjen coboară pe un fir pe care l-a construi chiar deasupra patului. O furnică se plimbă în zigzag pe pervaz.

Din păcate, camera este prea mică și mi-e greu să zbor.

Ochii îmi cad pe păpușa de pe podea.

Mă lansez în picaj spre ea. O apuc cu ghearele și mă ridic imediat în aer, aproape vertical. Oau!

David se holbează la mine cu gura căscată.

Este greu să citești sentimentele unui oi uitându-te la fața ei, dar sun sigură că este invidios. El își dorea să fie șoim.

A râs de mine că vreau oaie, acum așa-i trebuie!

Dau drumul din gheare păpușii, fix în capul lui blănos.

– David, ce bine este să fii deasupra tuturor! Aveai dreptate.

– Beee! Nu-i corect, eu am zis că vreau să fiu șoim, de ce sunt oaie?

– Pentru că ai râs de mine, de-aia!

Agăț cu ghearele o altă păpușă.

David încearcă să scape de mine, dar este atât de neîndemânatic. Se lovește de mobile, răstoarnă un scaun.

Și a doua păpușă îl nimerește în cap.

– Punct ochit, punct lovit! strig bucuroasă. David oaia, David oaia!

Un fior ciudat îmi traversează corpul.

Aripile își pierd puterea. Cad ca un bolovan în pat și de acolo mă rostogolesc pe podea.

Buf! Trosc! Buf!

Degeaba dau din mâini și din picioare, corpul meu refuză să se ridice în aer.

– Au, a durut! strig. Beee!

Închid repede gura. Behăi?

Zac pe podea cu fața în sus, ca un gândac, și, oricât mă străduiesc, nu reușesc să mă întorc.

Realizez șocată din ce cauză.

Am patru picioare!

Cu patru copite!

– Oau! Ce tare! Se aude de deasupra mea.

Un uliu vine în picaj spre mine și trece razant printre picioarele mele.

– David! țip. Sunt oaie?

– O, daaa! Iar eu uliu.

– Nuuuu!!! David, ce se întâmplă?

– Habar n-am, dar îmi convine. Păstrează-ți înfățișarea de oaie. Ce bine e să fii șoim! Superior tuturor oilor... Hi, hi!

„Enya-oaia!

La păscut ea a plecat,

Și cu lupul s-a jucat

Bee, bee

El pe oaie a păpat

Beeeee...”

 

 

Nimeni

 

Am fost uliu doar pentru câteva secunde, nu-i corect! Enya a fost mult mai mult.

Dacă nu mă apucam să râd de ea și să fac versurile alea prostești, eram și acum uliu. Dar mi-e greu să mă abțin să nu râd de ea.

Sunt din nou oaie, văd asta în oglindă, iar dacă întorc capul pot să-mi zăresc și corpul blănos. Este îngrozitor să fii oaie!

Nu poți face mare lucru.

Bat nervos din picior.

– Beee! Vreau să fiu iar uliu!

Enya aterizează lângă mine.

– Hai să facem pace!

– Păi, da, îți convine, că ești uliu.

– Nu-mi convine nimic, trebuie să înțelegem ce se întâmplă. Dacă intră mama acum în cameră?

Mda, la asta nu mă gândisem. Ar fi șocată să găsească o oaie și un uliu în casă. Sigur nu i-ar trece prin cap că suntem copiii ei.

– Nu va intra, se aude o voce groasă, răgușită. Îi face baie frățiorului vostru și va termina peste două săptămâni. Până atunci vă puteți bucura de noile voastre înfățișări.

Mă uit la Enya și ea la mine.

– Cine a vorbit? zice ea.

Dau să ridic din umeri, dar care umeri?

Mă apuc să caut pe sub pat, pe sub masă.

Enya zboară pe șifonier și de acolo scrutează toată camera.

– Nu e nimeni, șoptesc.

– Nu-mi place să mi se spună Nimeni, se aude iar vocea. Nu așa mă cheamă.

Enya se așază pe spatele meu. Corpul îi tremură, iar eu simt că mi se înmoaie picioarele.

– Doar nu v-am speriat așa de rău...

Oi fi eu oaie, dar sunt fratele mai mare.

– Beee! Mă voi duce la mama, strig. Nu are cum să stea două săptămâni în baie.

E greu să vorbești cu aerul. Nu ai la cine să te uiți în ochi atunci când te încrunți.

Se aud chicoteli.

– Ce bucuroasă va fi mama voastră când va intra o oaie în baie! Și, oricum, îți va lua o săptămână ca să ajungi la ea. Știu, îmi vei spune că sunt doar câțiva metri până acolo.

– Minți! Merg să-i sun pe mătușa Vio și pe unchiul Florin! țipă Enya.

– Ba spun adevărul! Îți va lua trei zile până la telefonul de pe hol. Și asta pentru că pot să dilat timpul și distanțele, adică să le măresc după bunul meu plac. Așa cum pot să transform niște frați care nu se împacă în niște chestii foarte drăguțe. Sper că apreciați noua voastră înfățișare.

Mă reped ca un berbec și lovesc aerul din cameră.

– Tu ne-ai făcut așa? strig. Fă-ne la loc! Sau măcar fă-mă uliu. Nu suport să fiu oaie.

Enya stă ghemuită lângă pernă, cu aripile lăsate.

Mă apropii de pat.

– Plângi?

Din ochii ei nu curg lacrimi. Ulii nu plâng.

Vocea își drege glasul.

– Așa pe gratis vreți să vă fac la loc? Ești chiar nostim.

– Eu n-am ce să-ți dau, zic. Am doar jocurile de construit, dar țin foarte mult la ele.

– Înseamnă că preferi să rămâi oaie. Asta e.

– Eu îți pot da niște haine drăguțe, zice Enya.

Vocea hohotește enervant de mult timp.

– Scuze, dar m-ai făcut să râd pe cinste. Despre hainele astea aruncate prin toată camera zici? Văd că ții foarte mult la ele. Dar, stați liniștiți. Nu am nevoie de lucrurile voastre. Am nevoie de o rețetă.

– Noi nu știm să gătim, zic.

– Desigur, desigur. Și nici nu vă place să stați prin bucătărie, iar asta-i foarte bine. Mama voastră poate să strângă singură masa, să spele vasele, să gătească, să aibă grijă de fratele vostru...

Mă enervează să fiu acuzat așa. Sar ca ars.

– Ba eu o ajut cu Vlad! Am grijă de el, îi schimb uneori și scutecele.

– Bleah! Nu mai povesti. Mai bine lasă-te de așa ceva.

– Dar ce rețetă vrei? îl întrerupe Enya.

Tace și cu cât se prelungește, tăcerea devine tot mai apăsătoare.

– A bucuriei. Vreau să știu ce gust are.

Deodată, clapele pianinei din colțul camerei încep să se miște. Sunetele sunt stridente, nearmonioase. Însă, treptat-treptat, se leagă într-o melodie.

Îmi fac curaj și mă apropii. Miros clapele care se mișcă singure, dar nu simt decât mirosul de lemn.

– Este Oda bucuriei, îmi zice Enya la ureche.

A venit pe spatele meu.

– Te rog, fă-ne la loc cum eram! se roagă ea. De unde să știm noi care este rețeta Bucuriei? Există așa ceva?

– Atunci când a compus această muzică, Beethoven surzise, continuă vocea, fără a o băga în seamă pe sora mea. Vă dați seama cum e să compui ceva fără să auzi? Eu aud, dar nu pot simți bucuria. Voi mă veți ajuta!

Timbrul vocii este amenințător.

Izbucnesc.

– Dar care este numele tău?

– Nu vă e de folos să-l știți. Îmi dați rețeta bucuriei, iar eu vă redau înfățișarea.

– Îl vom întreba pe tata, spune cu sfială Enya.

– Nu vreau să aștept atât, tună vocea. Va intra în cameră peste trei săptămâni. Văd că înțelegeți cam greu și încep să-mi pierd răbdarea. Până vă întoarceți, eu mă voi delecta cu muzica de pian.

– De unde să ne întoarcem? strigăm amândoi.

Întrebarea noastră se pierde printre acordurile Odei bucuriei.

 

 

Pâine caldă

 

Mă țin disperată, cu toată puterea, de blana de pe spatele fratelui meu.

David aleargă ba la dreapta, ba la stânga, se întoarce pe loc, sare. E la fel de speriat ca și mine.

Ce-i cu pădurea asta în care ne aflăm?

De ce nu mai suntem în camera noastră?

Unde ne-a trimis Vocea?

- David, te rog, oprește-te, mi se face rău.

- Scuză-mă, zice el și se oprește brusc.

Cuvântul lui mă surprinde atât de tare, încât uit să-mi mai țin ghearele încleștate și sunt proiectată într-un tufiș.

- Aaaaaa...

Capul lui David apare imediat deasupra mea, printre crengi.

- Ești bine?

Ochii lui de oaie mă privesc îngrijorați.

Ies, legănându-mă pe picioare.

David îmi netezește penele cu buzele.

Aș fi preferat să nu facă asta.

- Ce-ți veni să-ți ceri scuze chiar acum? îl reped.

- Poftim??

- Tu nu-ți ceri niciodată scuze, bine că nu am leșinat! Unde suntem?

- Crezi că știu? Ai putea să te ridici în aer și să vezi, doar ești uliu, îmi răspunde îmbufnat.

- S-o crezi tu că merg singură acolo sus!

Mi se zbârlesc penele doar când privesc în sus la copacii enormi, cu ramurile unite între ele, prin care cu greu răzbat raze de soare.

– Mda, ai dreptate.

David mă uimește din ce în ce mai tare. Și-a cerut scuze, acum îmi dă dreptate...

- Lasă, ne descurcăm noi cumva! zice, cu hotărâre. Va fi bine! Uite, o luăm la dreapta, sunt mai puține tufișuri. Să căutăm ce ne-a zis Vocea!

- De parcă rețeta Bucuriei ar fi vreo ciupercă pe care să o cauți prin pădure și doar trebuie să te plimbi ca să dai de ea. Pfff! Și toate astea pentru că... David, simți?

Nările îi freamătă.

- Ce să simt?

- Miroase a pâine caldă! Hai, vino după mine!

Dar este greu să zbori printr-o pădure deasă. Aripile mi se lovesc de crengi, așa că sar din copac în copac. David mă urmărește bombănind nemulțumit, blana i se tot agață de crengi.

Însă mirosul de pâine este tot mai puternic.

- Gata, îl simt și eu! strigă David și o ia la goană, sărind ca o capră de munte peste câteva tufișuri.

Căsuța apare brusc în fața noastră, de după un pâlc des de copaci.

- Stai! mă oprește David, gâfâind. Și să ne apropiem cu grijă!

Casa arată ca un mic magazin. Este de lemn, vopsită în albastru, cu geamuri mari și obloane galbene. Deasupra ușii scrie BRUTĂRIE.

O brutărie în mijlocul unei păduri?!

Ne apropiem încet. Eu m-am așezat iar pe spatele lui David.

Din interior, cineva cânta voios.

- Este o voce de bărbat, șoptește David. Hai, uită-te pe geam!

- Nu mă uit! Mi-e frică!

- Ce mare lucru ai de făcut? Crezi că i se va părea ceva ciudat ca o pasăre să treacă prin dreptul ferestrei?

- Crezi că i se va părea ciudat dacă o oaie se uită pe gaura cheii? mă rățoiesc eu.

- Da, oile nu umblă singure prin pădure!

- Pfff, băieții ăștia!

- Pfff, fetele astea!

Ajungem lângă ușă.

David întinde gâtul ca să privească pe gaura cheii.

– Hei, bună ziua! se deschide deodată ușa.

Din prag ne zâmbește un bătrânel rotofei, cu obrajii rozalii și cu mustățile albe răsucite, ca niște semne de întrebare. Pare ieșit dintr-un sac de făină.

– Voi din ce poveste mai sunteți?

Îmi ascund repede capul sub urechea lui David. E moale și caldă și miroase ca șosetele pe care ni le împletește bunica.

David se dă câți pași înapoi. Are corpul încordat.

– Bbb... bună ziua, zice David. Nu suntem din nicio poveste. Eu sunt un băiat, David, deși arăt... arăt ca o oaie, iar ea este sora mea, Enya, o fetiță.

– Măi, să fie!

Bătrânelul se apleacă deasupra noastră, pleznindu-și palmele și umplând aerul cu un nor fin de făină.

Strănut.

– Și de ce ești oaie? Iar sora ta pare a fi uliu. Bună, drăguță! Poți ieși de acolo, ești în siguranță.

Mirosul de pâine caldă care năvălește valuri, valuri din casă, mă face să mă simt atât de bine. Nici pâinea pe care o face mama nu miroase așa.

 

 

Vrajbă

 

- Copii, haideți în casă! Iese căldura pe ușă și mai am pâine la dospit!

Îmi zic că nu poate fi niciun pericol și pășesc în căsuță.

Enya stă lipită de mine, cu capul sub o ureche.  Ghearele ei îmi zgârie pielea.

- Nu-i așa că miroase bine? râde bătrânul.

Ușa se trântește în urma noastră.

Mă întorc speriat, dar bătrânul țopăie prin cameră în pași de vals.

Doi pași la dreapta, doi la stânga,  la dreapta...

- Tum, tum! Tum, tum! Tum, tum!...

Brațele lui, ca niște pâinici, se unduiesc șerpuitor în aer.

Se duce la un dulap și ridică puțin capătul unei fețe de masă care acoperă niște movilițe.

- O, perfect, minunatelor, mai creșteți puțin! cântă el și din două piruete ajunge la cuptorul cu lemne.

Deschide cu grijă ușița de metal și un abur cald dă năvală în cameră.

Nările îmi freamătă.

Enya iese de sub urechea mea.

Cu o lopată mare, scoate din cuptor o mulțime de pâinici rotunde.

Obrajii îi strălucesc.

Le pune pe un alt dulap și le acoperă cu un ștergar alb.

- Așa, odihniți-vă puțin! le zice el pâinicilor, de parcă ele ar înțelege. Și acum să revenim la voi, ziceți că sunteți un băiat și o fetiță.

- Da, zic, fără să-mi pot dezlipi ochii de la pâini și înghițind în sec.

- O voce ne-a făcut așa! începe să turuie Enya. A zis că nu e nevoie să știm cum o cheamă. Vrea rețeta Bucuriei.

Brutarul își pune mâinile dolofane în șold.

– Deci, iarăși Vrajbă! Acum vrea să afle rețeta Bucuriei. Ce ticălos!

– Îl cunoști??? strigăm.

– Da, îl cunosc. Vrajbă este unul din numele lui. I se mai spune și Ceartă, Dușmănie. Își bagă nasul peste tot și se bucură nespus atunci când lumea se ceartă. Dar asta nu-i în niciun caz bucurie, știe și el prea bine, de aceea își dorește să afle gustul adevăratei Bucurii.

Bătrânul se oprește și ne privește pe rând în ochi.

- Hm, nu cumva și de voi tot așa a dat, pentru că vă certați?

Îmi plec capul.

– Probabil vă cunoaște de ceva vreme. Vă certați des?

Enya își băgă iar capul sub urechea de mea și zice de acolo:

– Destul de des, adică zilnic, însă David nu mă lasă în pace, râde de mine.

– Ba și tu ești rea! scutur eu tare din cap, ca să o azvârl de sub ureche.

– Gata, gata, împăcare! Să nu supărăm pâinicile!

– Dar cine sunteți dumneavoastră? zic.

Bătrânul își îndreptă spatele și zice, învârtindu-și mustățile pe vârful degetelor.

– Eu sunt brutarul Bucurie! Știu din ce se prepară orice bucurie, mare sau mică. Gata, a sosit timpul!

Ridică ștergarul, ia două pâinici și ni le întinde.

Enya apucă iute una în cioc și se așază cu ea pe masă. Eu o bag pe a mea cu totul în gură.

Gustul ei este minunat.

Însă, ceva ciudat se întâmplă.

O căldură începe să se întindă în corpul meu.

Încet și lin, ca o bucurie care ți se scurge prin vene.

Închid ochii.

Este o altfel de bucurie.

Atunci când primesc un joc de construit bucuria se simte ca o explozie, aceasta e mai degrabă o pace.

Deschid ochii.

Stau iar pe două picioare, am mâini!

Îmi pipăi fața.

Am nas, urechi.

Sunt iar copil!

Enya este iar fetiță!

Sărim unul în brațele celuilalt.

Bătrânul ne privește zâmbind.

- Aceasta este rețeta Bucuriei? Te rugăm, dă-ne-o și nouă! Avem mare nevoie de ea! îl rog cu mâinile împreunate. Ca să ne putem întoarce acasă.

- Da, da, te rugăm! zice și Enya.

– Ei, asta a fost doar o mică bucurie din partea mea, dar, nu va dura foarte mult efectul. Nu stă în puterea mea să vă fac iar copii.

Zic:

– Doar dați-ne rețeta bucuriei? Dacă i-o ducem, Vrajbă ne face la loc.

Bătrânul se încruntă și își mușcă vârful mustății.

– Din păcate, rețeta Bucuriei nu am cum să i-o dau, pentru că ea trebuie descoperită de fiecare în parte. Iar Vrajbă știe că nu are cum să o descopere.

– Dar Beethoven cum a putut să compună deși era surd? se smiorcăie Enya.

– A putut să compună, pentru că avea deja muzica în suflet. Vrajbă are sufletul pustiu!

– Și... și atunci? întreb cu jumătate de glas.

– Probabil trebuie să vă recăpătați singuri înfățișarea, fără ajutorul lui.

– Dar cuuum? strigăm.

– Eu nu știu mai mult de atât, dar poate aflați un răspuns de la sora mea. Locuiește la marginea pădurii. Însă drumul trebuie să-l găsiți singuri.

Enya își încrucişează supărată brațele.

– Totul trebuie descoperit? Bucuria adevărată, drumul, cum să devenim iar copii. Măcar ne puteți spune cum o cheamă pe sora dumneavoastră?

Brutarul ridică din umeri și ne zâmbește pe sub mustăți.

– Și asta tot singuri trebuie să descoperiți. Luați niște pâinici cu voi. Vă vor ajuta să vă păstrați înfățișarea până ajungeți la sora mea. Să-i păstrați și ei o pâinică. Se va bucura.

 

-Va urma-

Până când vom afla continuarea aventurilor celor doi frați, explorează

Universul poveștilor

Veronicăi Iani!

Înapoi la blog

Scrieți un comentariu

Rețineți: comentariile trebuie să fie aprobate înainte de publicare.