(Text și ilustrație de Veronica Iani)
Două cozi
Iau pachetul cu pâinici într-o mână, iar cu cealaltă o trag pe Enya.
Îi este frică să mergem în pădure.
Și mie îmi este, dar gândul că m-aș putea transforma iar în oaie mă face să nu-mi mai pese de pericole.
Brutarul ne face cu mâna din prag.
În ce parte să o iau, îl întreb disperat din priviri, deși ne-a spus că trebuie să găsim singuri drumul către sora lui.
Își duce mâna la inimă.
Inima mea nu-mi dă vreun indiciu, doar bate foarte foarte tare, iar pădurea arată la fel de întunecată în orice direcție m-aș uita.
Strâng pâinea la piept.
E caldă și mirosul ei îmi aduce aminte de mama.
Dacă nu vom mai ajunge înapoi acasă... ?
Ia-o la dreapta, simt un gând, ca o adiere.
- Hai, Enya, va fi bine, o să vezi!
- Crezi?
- Sigur!
O luăm la dreapta.
„Atunci când ți-e teamă, poartă-te ca și cum nu ți-ar fi”, m-a sfătuit de atâtea ori unchiul Florin, atunci când mă plângeam că mi-e frică de ceva. I-am zis că nu se poate așa ceva.
Descopăr că se poate dacă strângi tare din dinți.
Mergem atenți la fiecare sunet scos de pădure, la fiecare umbră care se mișcă.
- David, am obosit, îmi șoptește Enya după multă vreme de mers în tăcere.
Ne așezăm pe iarbă.
Scot o pâinică și o rup în două.
Înainte de a mușca din jumătatea mea, o studiez. Arată ca toate pâinile. Ce o face miraculoasă de ne-a transformat la loc în copii.
Dau să o duc la gură, însă Enya mă apucă de mână.
- Stai! Ce-i asta?
Nu de pâinea mea zice.
Privește cu ochii măriți undeva spre fundul pădurii, de unde răzbate un fel de șoaptă.
Curând, șoapta se preschimbă în vuiet.
Pe măsură ce vuietul se apropie, vedem cum copacii se apleacă unii spre alții, își lovesc între ei crengile.
Sărim în picioare, însă o pală puternică de vânt ne aruncă înapoi pe iarbă.
- Începe furtuna! strig, dar vocea mea este acoperită de vântul se năpustește asupra noastră ca o cireadă mii de vaci îngrozite.
De abia reușesc să văd prin vârtejul de frunze, praf și crenguțe uscate ne lovesc și ne zgârie fața și brațele.
Merg de-a bușilea. Enya mă urmează, lipită de mine.
Pe dibuite, descopăr o scorbură într-un trunchi uscat de copac.
Intrăm.
Este întunecos, miroase a umed, a ciuperci și a mușchi de copac. Nu-i spun Enyei că ar putea fi și lilieci.
Stăm cuibăriți unul într-altul și ne mâncăm fiecare jumătatea de pâinică. Bine că nu le-am pierdut cât am căutat adăpost.
Sub noi, covorul de mușchi este la fel de moale ca mocheta din sufrageria noastră.
- Ce furtună! se smiorcăie Enya. Cred că părul îmi stă groaznic.
Mă abțin cu greu să nu râd de grijile ei legate de păr.
Îi zburlesc și mai tare părul.
Enya chicotește și-mi dă un brânci.
- Au! După ce că mi-ați invadat casa, nici măcar nu stați liniștiți!
- David? șoptește Enya.
- Eu n-am zis nimic.
Ne ținem respirația.
- Ciolanele mele n-au și ele parte de liniște! se aude iar.
Vocea a venit de undeva din fundul scorburii.
Enya se trage și mai aproape de mine.
Mă simt ca într-o capcană fără scăpare. Afară este imposibil să ieșim.
Pipăi în jurul meu, sperând să dau de vreun băț cu care să ne apărăm.
Ceva moale se atinge de palma mea. Țip și, fără măcar să mă gândesc, apuc acel ceva.
Enya țipă și ea.
Atât cât pot vedea în puțina lumină care intră în scorbură, ceea ce țin în mână pare a fi o coadă.
Nu apuc să mă uit bine, că o umbră ţâşneşte din întuneric și-mi smulge coada din mână.
- Obraznicule, dă-mi coada înapoi!
În fața noastră, proptită pe picioarele din spate și cu o labă în șold, stă o vulpe.
Este atât de incredibil ce mi se întâmplă, încât mă apucă un râs pe care nu mi-l pot stăvili. De ce m-aș mira că o vulpe vorbește?
- Scuze, spun printre sughițuri de râs.
- Ce ți se pare așa de amuzant? mă apostrofează vulpea.
- Nimic, scuze. Am intrat aici ca să ne adăpostim. Plecăm imediat ce se termină furtuna.
Enya mă trage de bluză și-mi zice la ureche.
- Vulpea asta are două cozi?
Într-adevăr, în afara cozii pe care o ține într-o labă, o altă coadă se afla la locul obișnuit în care stau cozile animalelor.
- Și, ce, nu se poate să am două? se răstește vulpea. Una este de rezervă!
- Bine, dar asta e de altă culoare. Tu ești roșcată, coada cealaltă e maro! se răstește la rândul ei Enya.
Vulpea nu are de unde să știe că nu este bine să te contrazici cu sora mea. Odată stârnită, cu greu mai poate fi potolită.
- Așa s-a nimerit! zice vulpea.
Enya îi smulge coada din labă și o apropie de gura scorburii.
- Este blană de urs?!
- Și dacă ar fi, ce? se strâmbă vulpea.
- Poate este chiar coada ursului păcălit... Nu cumva tu l-ai păcălit?
Vulpea face ochii mari.
- Ești o hoață! se dezlănțuie Enya. Te-ai gândit la bietul urs? Sau la corbul din poveste, cel căruia i-ai furat cașul? Dar la găini? Faci doar rele. Sunt sigură că nu ai niciun prieten!
Vulpea stă nemișcată, cu botul căscat, chiar și după ce Enya își încheie șirul de acuzații.
Deodată, se prăbușește la pământ și începe să plângă cu sughițuri.
Mi se rupe inima văzând-o așa.
- Enya, ai făcut-o să plângă.
- Se preface. Și, ce, nu e vinovată?
Printre sughiţuri se aude, înfundat, vocea vulpii:
- Dar așa m-am născut, vicleană. Ce pot face?
- Ai putea încerca să te schimbi, zice Enya îmbufnată.
- De parcă tu încerci să te schimbi, mă ia gura pe dinainte.
Enya se întoarce spre mine. Știu că îmi aruncă priviri de oțel.
Vulpea începe să plângă și mai tare.
Pe cine să împac mai întâi?
Scot repede din pungă o pâinică și i-o întind vulpii.
- Ia-o! Poate te vei simți mai bine.
Vulpea se ridică, se șterge la ochi și, fără să ia pâinea, îi zice Enyei:
- Bine, ai dreptate, trebuie să mă schimb! Pot să vă rog să-i duceți coada ursului? Spuneți-i că îmi cer scuze. Mi-e rușine să dau ochii cu el.
Enya stă cu brațele încrucișate și pufăie, încă nervoasă.
- Iar dacă vă întâlniți cu pescarul de la care am luat peștele, în ziua când l-am păcălit pe urs, vă rog să-i dați peștele ăsta, spune vulpea și dispare în spatele scorburii.
Se întoarce cu un maldăr de oase de pește.
- Sunt doar niște oase! se strâmbă Enya.
- Intenția contează, încerc să o înduplec. Hai să o ajutăm. Vezi că se străduiește.
- Mai am și cașul ăsta!
Vulpea ne întinde o bucată de ceva uscat, cu un miros puturos.
- Ăsta-i pentru corb. Voi trece și pe la el să-mi cer scuze, dar trebuie să-mi fac curaj. Și mai am ceva.
Dispare iar și se întoarce cu o grămadă de fulgi.
- Ce-s astea? întreabă Enya.
- Gă... găinile...
- Poftiiiiiim!!!! strigă Enya.
Vulpea îi întoarce spatele Enyei și-mi ia repede din mână pâinea. Din două îmbucături, o termină.
Fața i se luminează.
- Ooo, ce bine mă simt! Ce-i cu pâinea asta?
- Zi-mi mai bine ce-i cu fulgii ăștia! se răstește Enya.
O apuc de după umeri.
- Lasă asta acum.
Apoi, întorcându-mă spre vulpe:
- Tot ce știm e că are în ea rețeta BUCURIEI. Încercăm să aflăm mai multe răspunsuri de la o bătrânică pe care habar nu avem cum o cheamă.
- Ups! Cred că o cunosc. De la ea am împrumutat găinile. Vă rog, duceți-i fulgii de la găini. Poate face o pernă din ei. Și să mă ierte.
O rază de lumină pătrunde în scorbură.
Fără să se uite la vulpe, Enya iese de-a bușilea din scorbură.
O urmez, însă iau coada ursului cu mine.
- Și restul? mă întreabă vulpea.
- Le vei duce tu, îi șoptesc.
- Vă roooog! Nu plecați încă. Luați măcar peștii! Cașul? Fulgii?