Text și ilustrație de Veronica Iani
Ochii
Mergeau de ceva vreme, însă capătul tunelului tot nu se zărea.
Întunericul aluneca spre ei ca o apă din ce în ce mai murdară. Lumina gălbuie și palidă a lanternei se lupta zadarnic cu el. Pe pereți, umbrele lor erau tot mai lungi și mai sinistre.
Maria ezită înainte de a mai face încă un pas.
Se opri și studie cu lanterna pata întunecată de pe jos.
Era doar o scândură plină de gândăcei care fugeau disperați din calea luminii.
În spatele Mariei, înghesuiți unul într-altul, veneau frații ei mai mici, Ioan, Emilia și Nectarie.
– Crezi că sunt lilieci pe aici? zise cu glas tremurat Emilia.
Maria împinse cu piciorul scândura și porni mai departe. Zise, fără a întoarce capul:
– Și dacă ar fi, nu sunt periculoși.
– De unde știi că nu sunt periculoși? insistă Emilia. Dacă ni se încurcă în păr?
– Ți-ai pus pudră de orez în păr? pufni cu superioritate Maria.
– Poftim?!
Maria se întoarse, își puse lanterna sub bărbie și scoase un sunet prelung de cucuvea. Chicoti încântată de expresiile de pe fețele fraților ei.
– Emilia, nimic nu știi. Este atât de simplu! Liliecii prind sau nu insecte pe întuneric? Prind. Crezi că nu vor fi în stare să-ți depisteze capul? Însă, dacă ai avea o perucă pudrată cu pudră de orez, așa cum se purtau acum sute de ani, chiar ai fi în pericol. Liliecii se orientează cu ultrasunete, iar pudra de orez le absoarbe. Astfel, capul tău, împreună cu mintea din el, ar deveni invizibile pentru ei. Deși, dacă mă gândesc mai bine, uneori, mintea ta este invizibilă chiar și fără pudră de orez.
Emilia îi dădu un ghiont.
– Dar dacă sunt crocodili? șopti Nectarie.
– Doar un copil de patru ani poate să întrebe așa ceva, râse Emilia. În România nu trăiesc crocodili.
– De parcă nu știam! răspunse tăios Nectarie. Crezi că dacă tu ai șapte ani știi tot? Dacă celălalt capăt al tunelului dă în Africa?
– Terminați cu prostiile astea! îi certă Maria. Vreau să aud.
– Ce să auzi, liniștea? pufni Emilia. Tunelul este părăsit de sute de ani.
– Mai exact, de două sute și ceva de ani, zise Ioan.
Până atunci, Ioan nu scosese nicio vorbă. Întunericul îl îngrozise dintotdeauna și continua să-l îngrozească, chiar dacă avea opt ani. Intrase în tunel doar ca să nu-și lase frații singuri. Însă, încet, încet, glasul i se învioră.
– Tunelul a fost făcut de boierul din sat, odată cu conacul, prin anii 1800, continuă el. Așa am auzit la tata. Vă dați seama ce vechi este?
– Colacul? se miră Nectarie.
– Nu colacul, conacul, îl repezi Emilia.
– Hei, de ce mi-ai tras una în cap? se plânse Nectarie.
– Ca să-ți intre mai bine cuvântul în el, chicoti Emilia.
– Ești rea! Da’, ce-i aia conac?
– Casa aia mare mare din curte se cheamă conac, îi răspunse peste umăr Maria. Poate găsim ceva în tunel, fiind atât de vechi. În plus, acum, că, în sfârșit, ne-am mutat în România, era nevoie să aflăm cât mai multe despre satul nostru, nu-i așa? Cum ar fi…
Se opri.
– Mi s-a părut că a mișcat ceva, zise ea încet.
Roti lanterna de jur împrejur.
Tunelul, atât cât se vedea, era gol.
– Am călcat în ceva moale, se plânse Nectarie.
– Găinaț de liliac, desigur, spuse Ioan. Am citit că dintr-o peșteră au scos o basculantă plină. Când au răsturnat-o, găinațul era cât un munte.
– Bleah! strigă Emilia. Mirosea?
– Terminaţi odată cu prostiile! îi repezi Maria.
– Tu ai avut ideea să intrăm în tunel, îi răspunse Emilia. Și nici măcar nu ai vrut să le spunem lui mami și lui tati. Ei cred că acum suntem la magazin și ne cumpărăm înghețată.
– Le spunem după ce ieșim, zise Maria. Oricum nu este ceva periculos.
– Dacă ieșim în Africa va fi, o întrerupse Nectarie. Crezi că au telefoane acolo? Cum o să-i anunțăm unde suntem?
Maria dădu să-i răspundă, dar amuți.
În fața ei se profila o siluetă imensă, alburie, din care se deschiseră doi ochi rotunzi.
Scăpă lanterna pe jos și începu să țipe.
Ioan, Emilia și Nectarie se puseră și ei pe urlat.
O luară cu toții la fugă înapoi, spre intrarea în tunel.
Lanterna pâlpâi în urma lor de câteva ori și se stinse, lăsându-i în beznă.
– Degeaba fugiți, se auzi.
Vișiniu
Copiii înaintau de-a lungul peretelui, orbecăind prin întuneric. Dar, deși părea că merg de minute bune, întunericul rămânea la fel de nepătruns.
– V-am zis că degeaba fugiți, se auzi iar vocea. Din păcate, mergeți pe loc. Aici intri ușor și ieși greu. Dacă ieși…
Copiii se opriră, gâfâind.
Emilia se lăsă să cadă în genunchi și începu să plângă.
– Nu începe să plângi! zise apăsat Maria și se apucă să bâjbâie cu mâinile după lanternă.
Dacă dădea de ea, însemna că vocea avea dreptate, merseseră pe loc, dacă se putea așa ceva.
Îi treceau tot felul de gânduri prin cap. Cum aveau să iasă din tunel? Fusese nesăbuită atunci când intraseră fără să-i anunțe pe părinții. Și cine stătea la doar câțiva pași de ei? Vocea, atât cât o auzise, părea blândă, dar asta nu însemna nimic.
Emilia plângea cu sughițuri.
– Emilia, termină! Mă scoți din minți! țipă Maria.
– Cât de drăguță poți fi! îi răspunse Emilia țâfnoasă, printre sughițuri.
Ioan întinse mâna și o mângâie pe spate.
Emilia se scutură.
– Lasă-mă-n pace!
– Mai zici de Maria că nu e drăguță… , se supără Ioan.
Maria atinse cu degetele metalul rece al lanternei și un fior îi străbătu corpul.
Cum poți să mergi și în același timp să stai pe loc?
După câteva încercări reuși să aprindă lanterna și o îndreptă spre locul de unde se auzise vocea.
Strigă:
– Ar fi bine să termini cu joaca.Cine ești? Nu ne speriem atât de ușor.
Pietrele răsunară ca și când ar fi fost călcate de ceva tare și ascuțit.
- Toc, toc, toc, toc!
Apoi liniște.
– Trebuie să veniți voi la mine, spuse vocea. Oricât aș păși, nu înaintez. Ați văzut și voi cum e.
- Merg eu, zise Ioan.
Tremura, dar mai bine tremuri făcând ceva, se încuraja în gând.
Făcu un pas în față.
– Cine ești? zise el cât de gros putu.
Nu-i reuși. Glasul lui suna ca al unui șoarece gâtuit de o pisică.
– Acum sunt o vacă, veni răspunsul.
– Acum?! Acum ești o vacă? se bâlbâi Ioan.
- Ia lanterna! zise Maria și i-o aruncă.
Emilia și Nectarie se agățaseră de ea, obligând-o să rămână pe loc.
Ioan îndreptă lanterna spre siluetă, dar nu distingea prea mult din ea.
Era nevoie să se apropie și mai mult, dar teama pusese cu totul stăpânire pe el.
– Da, acum, pentru că ieri eram o pisică fără griji, care-și dorea să aibă cât mai mult lapte, zise silueta. Azi, după câte îmi dau seama, sunt o vacă. Deși, nici măcar nu mai știu când a fost acel ieri. Aici nu răsare soarele și nu poți măsura timpul. Pare să fi trecut o veșnicie de când sunt vacă.
– Poate are o sută de ani! strigă Nectarie.
Ideea de se întâlni cu o vacă vorbitoare îi alungase orice teamă.
Smulse lanterna din mâna lui Ioan și se apropie de siluetă.
– Hei, chiar e o vacă! Are locul ăla care face lapte. Și patru coarne.
Maria se repezi la Nectarie, îl agăță de tricou și îl trase lângă ea.
– Hei, lasă-mă! se zbătu el.
Ioan se întoarse și el lângă frații lui.
– Se cheamă uger acel „loc” care face lapte, zise Maria printre dinți. Iar coarne sigur are doar două. Habar nu ai să numeri!
– Bine, bine, toată lumea e mai deșteaptă ca mine. Când voi avea și eu 12 ani ca tine, voi ști mult mai multe, ha!
– Măcar nu vom muri dacă rămânem pe veci în acest tunel, șopti Ioan. Vom mulge vaca.
– Vrei să bem lapte vechi de o sută de ani?! se burzului Emilia. Ioan, ai cele mai proaste idei! Ca de obicei.
– Eu am cele mai proaste idei? Cine a zis să intrăm în tunel?
Emilia îi dădu un brânci.
– Maria a vrut să intrăm aici, ai uitat? Te iei de mine totdeauna!
Ioan se sprijini de perete ca să nu cadă.
Își recăpătă echilibrul și îi întoarse Emiliei brânciul, trântind-o pe jos.
Emilia umplu tunelul cu vaietele ei.
– Doamne, ferește! strigă Maria. Ajunge! Terminați odată cu cearta! Pe voi nu vă poate opri chiar nimic? Cât mi-aș dori să scap de prostiile voastre!
– Da, te crezi mare și superioară nouă, începu să plângă și mai tare Emilia. Dacă ai putea, nici nu te-ai mai juca cu mine. Nu sunt de nasul tău. Le preferi pe prietenele tale sclifosite.
– Exact! îi răspunse Maria. Ești prea mică și prea plângăcioasă pentru mine.
– Emilia, nu te mai plânge atâta, zise și Ioan. Nici cu mine nu te porți frumos.
– Tu să taci! țipă Emilia. Tu, care te tăvălește pe jos dacă îți umblăm prin lucruri? Voi țipa cât am eu chef!
– Am dreptate să mă supăr! se răsti Ioan.
– Și să te tăvălești pe jos? îl întrebă Emilia pe un ton pițigăiat.
– Da, și să mă tăvălesc! Pentru că mă enervați.
– Un bun creștin are înțelegere față de semenii lui, îl întrerupse Nectarie.
– Ha, cine vorbea! Tu care una-două te iei după toți copiii, chiar dacă nu sunt cei mai cuminți, zise Emilia.
– E mai bine cu ei decât cu voi, strigă Nectarie. Ei nu mă bat la cap.
Mugetul vacii veni spre ei ca un torent.
– Aveți grijă ce vă doriți… Aveți grijă. Eu am vrut lapte și…
Dintr-o data, lanterna se stinse și cuvintele vacii se topiră în întuneric, însă, imediat, zidurile tunelului luară o culoare roșiatică, fosforescentă. La început de abia vizibilă, apoi tot mai groasă. Până când începu să curgă în valuri, prelingându-se pe pereți și târându-se spre picioarele lor.
Urcă repede pe ei, învăluindu-i. Între timp își schimbase culoarea, devenind vișinie.
– Parcă am fi într-o vișină, șopti Nectarie, privindu-și fascinat mâinile.
Mătăsoasă la început, lumina vișinie era tot mai pișcătoare, apoi înţepătoare, ca, dintr-o dată, să se transforme într-o strânsoare. Ceva îi trăgea spre pereții tunelului.
Copiii se repeziră spre vacă, pe care acum o vedeau foarte clar, încercând să se agațe de grumazul ei.
Însă lumina îi trăgea tot mai tare.
Într-o încercare disperată se prinseră de câte un corn al vacii. Chiar avea patru coarne. Nectarie numărase bine.
O vreme rămaseră suspendați în aer, dar forța luminii se dovedea mult prea mare. Coarnele se rupseră în mâinile lor.
Imediat în pereți se deschiseră patru uși.
Fiecare copil dispăru în spatele câte uneia.
- Va urma -