Text și ilustrație de Veronica Iani
Scena
Lovitura căzăturii fusese atenuată de mocheta groasă.
Maria se ridică în genunchi, privind fascinată cum firele lungi ale mochetei vișinii se trezeau parcă la viață atunci când trecea cu palma peste ele. Se unduiau și apoi se încolăceau lipicioase în jurul degetelor. Senzația asta nu-i plăcea, îi amintea de melcii fără cochilie.
Dădu să se ridice, însă firele se strânseră mai tare în jurul palmelor și a încheieturilor de la mâini și de la picioare. Trase cu putere și reuși să se elibereze.
Se ridică în picioare și privi de jur împrejur.
Se afla într-o sală imensă, plină cu fotolii din catifea vișinie, așezate rânduri-rânduri. Un culoar lung și îngust, al cărui capăt nu se zărea, trecea prin mijlocul lor.
Porni cu pași mici. În urma ei firele mochetei se unduiau precum un lan de grâu vișiniu, sub adierea vântului.
„Sunt cu adevărat liberă!” își zise și gândul o miră.
„Nu mă mai scoate nimeni din minți!”, veni alt gând și nu se mai miră atât de mult de el, ba chiar îi dădu dreptate.
Își iubea frații, însă o scoteau din minți de nenumărate ori. Ioan o enerva cu smiorcăitul și trântitul lui pe jos, deși îl înțelegea că se supăra atunci când Emilia și Nectarie îi umblau prin lucruri. Nici ei nu îi plăcea ca alții să-și bage nasul prin ale ei.
Emilia o tot bătea la cap să se joace cu ea, dar nu avea totdeauna chef de asta. Acum era prea mare pentru a se mai juca cu ea și avea prietene cu care putea discuta atâtea lucruri interesante. În plus, dacă Emiliei i se spunea ceva care nu îi convenea, o apucau istericalele și nu se mai înțelegea nimeni cu ea.
De Nectarie ce să mai zică? Era atât de atras de năzdrăvăniile altora, că nu știai ce pozne urmează să mai facă luându-se după ei. Doar cu Teodosie se înțelegea perfect. El avea doar câteva luni de zile de când se născuse, dar sigur se va schimba și el în timp.
Și cu părinții avea momente tensionate, în care se revolta împotriva lor. Ei nu o înțelegeau totdeauna și îi impuneau lucruri. Aveau atâtea reguli…
Însă acum era singură!
Teamă nu-i era, deși nu avea nicio idee unde se află și de ce, dincolo de peretele sălii, exista un tunel cu o pisică transformată în vacă.
Simți un miros de parfum.
„O, ce bine miroase! își zise. Aș vrea să am și eu unul la fel.”
Într-o clipă hainele și părul ei se impregnară de acel miros, iar asta o bucură nespus. Oare i se poate îndeplini orice dorință?
Zări în depărtare o scenă, la fel de goală precum sala.
Alergă spre ea.
În urma ei, firele mochetei se frământau, ca răscolite de furtună.
Din când în când, atingea cu palmele catifeaua fotoliilor vișinii.
„Ce culoare frumoasă! Mi-ar plăcea să am niște şuviţe vișinii. Cred că mi-ar sta foarte bine”, își zise ea, trecându-și mâinile prin păr.
„Totdeauna mi-am dorit, dar ai mei nu sunt de acord, deși cunosc fete pe care părinții le lasă.”
Ceva sclipi și, pe unul din fotolii, zări o oglinjoară cu ramă de argint. O ridică și se privi în ea. Scoase un strigăt de încântare. În părul ei blond apăruseră câteva șuvițe vișinii. În plus, ochii îi erau discret machiați și obrajii atinși cu o umbră de roz. Arăta minunat, de 17, poate chiar de 18 ani, deși avea doar 12. Își atinse fericită fața.
„Păcat că nu mă poate vedea nimeni... ”
Și sala se umblu de lume.
Erau acolo multe dintre prietenele ei sau fete din fosta ei școală din Italia. Râdeau și îi făceau cu mâna.
Le salută și continuă să alerge spre scena de care se simțea atrasă ca un magnet.
Gândul că o va vedea atâta lume o făcu să se mai uite încă o dată în oglindă. Tresări. Arăta mult mai matură. De peste 25 de ani.
Rămase ca paralizată, cu oglinda în mână. Dădu să se întoarcă, însă firele mochetei i se lipeau de picioare, împingând-o spre scenă. Încercă să se agațe de fotolii, dar, cum le atingea, acestea se înmuiau și mâna ei trecea prin ele, ca printr-un jeleu.
„Ajutooor!!!”
Mocheta o ducea tot mai aproape de scenă. Se mai privi o dată în oglindă. Avea probabil 30 de ani.
Întinse mâinile spre oamenii de pe scaune.
Lumea îi zâmbea și nimeni nu părea să vadă că ea are nevoie de ajutor.
„Vă rog, ajutați-mă!”
Mai erau câțiva pași până la scenă, când, de pe fotoliul de la marginea ultimului rând, un domn în vârstă, cu părul și barba albe, îmbrăcat foarte elegant, se întoarse spre ea. O privea îngrijorat. Ajunsă în dreptul lui, o prinse de mână și îi spuse repede:
„Cel care lucrează adevărul vine la Lumină ca să se vădească faptele sale.”
Maria încercă să-l întrebe ce înseamnă acele cuvinte.
Până să apuce să deschidă gura, forța care o ducea spre scenă o smulse din strânsoarea bătrânului.
Când se dezmetici, era deja în mijlocul scenei.
Lumea o aplauda frenetic.
În oglindă nu îndrăznea să se mai uite.
Copleșită, își lăsă capul să-i cadă în piept. Zări atunci cornul vacii pe care-l ținuse tot timpul în mâna stângă. Îl învârti pe toate părțile și descoperi în interiorul lui un mic sul de hârtie. Îl scoase cu grijă. Vru să-l desfacă, dar din tavan scârțâi ceva, apoi un reflector stins începu să coboare. Se opri în dreptul feței ei. Arată precum un ochi imens, care o studiază.
Înmărmuri când se văzu în reflexia sticlei. Anii trecuseră și mai mult peste ea.
Aplauzele celor din sală încetaseră. În liniștea apăsătoare care se lăsase, auzi ca o șoaptă vocea bătrânului:
„Cel care lucrează adevărul vine la Lumină ca să se vădească faptele sale.”
De data aceasta nu se mai întrebă ce ar putea să însemne cuvintele. Era hipnotizată de imaginea ei din sticla reflectorului.
Amintindu-și de sulul de hârtie pe care îl ținea în mână, îl desfăcu.
Într-un colț, era desenat doar un sfert de cerc.
Oftă dezamăgită.
Se auzi un țăcănit și reflectorul se aprinse.
O lumină vișinie începu să se scurgă din el, întinzându-se cu încetinitorul spre ea.
Maria șopti: „Îmi pare rău…”
Glasul
Când Ioan deschise ochii, privirea îi căzu pe lacul din fața lui. Avea o culoare vișinie, de compot de prune. De jur împrejurul lui se întindea un pustiu acoperit cu pietre. Totul părea încremenit. Nicio mișcare, nici cea mai mică adiere de vânt.
Ar fi vrut să strige, să spargă acea tăcere apăsătoare.
Luă o piatră și, pe când se pregătea să o arunce în apă, auzi glasul trecând pe lângă el.
Nu-și dădu seama de unde vine și încotro se duce. Doar oglinda apei se tulbură, ca atinsă de ceva.
Ceea ce văzu în clipa următoare îl făcu să se cutremure.
Pe suprafața lacului, ca pe un ecran uriaș, se derula o scenă din viața lui.
Își amintea bine momentul. Emilia și Nectarie iar îi umblaseră prin micul lui altar improvizat în care își ținea cruciulițele, iconițele, cărțile de rugăciuni, ba chiar și o cădelniță. De mic îi plăcuse să stea la biserică alături de preot în timpul Liturghiei, așa că își improvizase acasă un mic altar. Fratele și sora lui mai mică îi tot umblau prin lucruri, cu toate că știau că asta îl enervează la culme.
În acea zi își pierduse cumpătul și se trântise pe jos de supărare, cu fața roșie de furie.
„Arătam oribil!”, se îngrozi Ioan.
Nu-și imaginase că fața i se poate urâți atât de tare.
Ar fi vrut să facă să dispară cât mai repede imaginile din fața lui, însă, de cum se termină, amintirea porni de la capăt. Fu nevoit să se vadă iar înroșindu-se la față și trântindu-se pe jos.
Disperat, aruncă piatra în apă. Se auzi un zgomot de geam spart și suprafața lacului crăpă. Miile de cioburi, derulând, dedata asta, fiecare aceeași amintire, alunecară spre adâncuri, luminându-l.
Oftă ușurat atunci când, în cele din urmă, apa rămase încremenită.
Era mulțumit, amintirea dispăruse.
Nu și glasul.
„… adevărul… Lumină…” înțelese, atunci când glasul trecu din nou pe lângă el.
Apa se tulbură din nou. De data aceasta era o amintire în care se bătea cu Emilia. Nu-și aducea aminte când se întâmplase, pentru că astfel de momente erau dese. El se considera totdeauna îndreptățit să se supere sau să se încaiere cu ea. Acum însă nu suporta să se vadă, mai ales că, undeva, în spate, se zărea micul lui altar. Dintr-o icoană, Maica Domnului părea că-l privește trist.
Luă o altă piatră și sparse luciul apei.
„Ajunge!” țipă el.
Și glasul îi răspunse ca un ecou, în timp ce miile de cioburi aruncau sclipiri din adâncurile lacului:
„Ajuuuunge!”
– Cine ești? strigă Ioan.
– Cel care lucrează adevărul vine la Lumină…
– Poftim?! făcu ochii mari Ioan.
– … ca să se vădească faptele sale.
Apa iar se tulbură, dar Ioan nu mai așteptă o nouă amintire. Luă cornul vacii pe care îl ținuse tot timpul în mână și îl aruncă cât mai departe, spre mijlocul lacului.
Pur și simplu, cornul se înfipse în apă.
„Cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se vădească faptele sale”, repetă glasul, de data aceasta ieșind din corn.
– Ce vrei de la mine? strigă Ioan. Despre ce adevăr zici? Știi prea bine că am dreptate să mă supăr pe frații mei, chiar și să mă bat cu Emilia. Ei sunt de vină.
Ioan își roti privirea, căutând un pietroi suficient de mare cu care să distrugă cornul. Nu-l găsi, în schimb, zări o barcă micuță. Arăta mai degrabă a lighean și nu avea decât o vâslă. O împinse în apă. Trebuia să pună cât mai repede capăt acelui coșmar!
Din cauza lipsei unei vâsle, barca se tot rotea pe loc. Cu chiu cu vai ajunse în dreptul cornului, care era atât de înțepenit în apă, încât nu reuși să-l clintească. Băgă mâna sub el. Nu era înfipt în ceva. Era doar apă. Trase cu ambele mâini.
„Cel care lucrează adevărul vine la Lumină ca să se vădească faptele sale” repetă vocea din corn.
– Ajunge!!!
Se opinti și trase cu toată forța de care era în stare.
Cornul îi rămase în mâini și vocea se opri.
Bucuria îi fu de scurtă durată, căci apa începu să se întunece și să se învolbureze.
Pe lac, amintirile cu el se succedau unele după altele, amestecându-se. Era când furios, când certându-se, când bătându-se cu Emilia sau trântit pe jos.
Tot scuturând cornul pentru a opri acea voce, din el căzu o bucățică de hârtie. O desfăcu.
Avea desenată pe ea doar un sfert de cerc. Nimic mai mult.
„Îmi pare rău” șopti el în momentul în care văzu valul uriaș prăvălindu-se deasupra bărcii.
-Va urma-