Text și ilustrație de Veronica Iani
<Partea a II-a Partea a IV-a >
Leagănul
Fâșii de lumină vișinie se alungiseră spre ea, smulgând-o din tunel, cu tot cu cornul vacii în mână. Însă vârtejul încetă imediat ce Emilia trecu prin deschizătura din perete.
Imediat, o lumină o izbi, năucitoare.
Aștepta cu ochii închiși ca lunecarea ei prin aer să se termine.
Se întreba dacă nu cumva a devenit fulg, dar inima îi bătea foarte foarte puternic, semn că nu era fulg.
De undeva, de departe, vântul aducea miros de levănțică.
„Dacă aș fi fost molie, aș fi urât mirosul ăsta, dar nu sunt nici molie.”
În mâna stângă simțea răceala cornului vacii din tunel.
Cumva, ajunse pe pământ, cu fața în sus.
Iarba îi gâdila palmele, gâtul și obrajii.
Deschise ochii cu grijă.
Un cer albastru ca acela nu-și amintea să mai fi văzut vreodată.
Trase adânc în piept aerul înmiresmat și, dintr-o dată, inima i se liniști.
Se simțea atât de fericită!
Nu-i mai păsa de tunel, de vacă, de frații ei.
Se ridică în picioare și își deschise larg mâinile. De jur împrejur, doar iarbă.
O boare de vânt îi trecu prin păr și ceva îi fâlfâi pe umeri.
Mirată, descoperi o mantie vișinie de satin, care se întindea mult în urma ei. Dar și mai mult o miră platoșa lucitoare cu care era încinsă peste piept. Își trecu degetele peste ea. În loc să o simtă netedă, se zgârie în denivelări ascuțite de pe suprafața ei. La brâu, avea prinsă o mică sabie, care se lovea de picioare la fiecare mișcare.
Ridică din umeri, mai întâi a nedumerire, apoi a nepăsare.
Porni voioasă, la întâmplare.
Multă vreme, peisajul rămase neschimbat, încât, de la o vreme, începu să se plictisească.
Pe deasupra, mantia îi îngreuna foarte mult mersul.
Se opri și trase de mantie, de platoșă.
Degeaba!
Ce prostie!
Se enervase de-a binelea și se pregătea să sfâșie pelerina cu sabia, când un scârțâit îi atrase atenția.
Era ceva ritmat.
Poate e un om?!
Vru să fugă spre acel semn, dar mantia o trăgea în spate.
Cu bași mari și apăsați, de parcă ar fi înaintat printr-o vată scămoasă, ajunse în vârful unui delușor. Jos, un stejar bătrân.
Scârțâitul, acum și mai puternic, venea de dincolo de trunchiul lui.
În cele din urmă, gâfâind, ajunse în dreptul unui copacului. De o creangă groasă era prins în sfori un leagăn. O bătrânică slabă și mărunțică își făcea vânt și se legăna.
– Bună ziua, zise sfios Emilia.
– Bună, draga mea! îi răspunse bătrânica, fără a se opri din legănat. Pe unde umbli așa, singură?
– N-aș putea spune, pentru că habar n-am unde mă aflu.
– Nu ai familie?
– Cum să nu? Tata, mama, Maria, Ioan, Nectarie și bebelușul Teodosie.
– Ei unde sunt?
Emilia simți că întrebările bătrânei încep să o enerveze. Părea o femeie blândă și avea ochi ca ai bunicii ei, dar nu i se părea politicos să îi fie puse atâtea întrebări.
– Acasă, minți ea, ca să nu mai lungească discuția.
Sprâncenele bătrânicii se arcuiră.
– Oare? Cel care lucrează adevărul vine la Lumină ca să se vădească faptele sale.
Fetița o privi derutată.
– Ce vreți să spuneți? Despre ce adevăr vorbiți?
– Nu sunt cuvintele mele, sunt din Sfânta Scriptură. „Oricine face rele, iubește întunericul și nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. Iar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se cunoască faptele lui că sunt săvârșite în Dumnezeu.” Știu că îți place să te rogi, mai ales Sfintei Emilia și Sfintei Filofteia. Dar ai spus doar o parte din adevăr. Părinții tăi și Teodosie sunt acasă. Maria, Ioan și Nectarie nu sunt.
Emilia o privi surprinsă.
– De unde să știu unde sunt frații mei? Poate au rămas în tunel sau poate umblă și ei ca mine, neștiind pe unde. Ăsta e adevărul!
– Da, însă adevărul este că nu ești foarte îngrijorată și nici nu le duci dorul, mai ales că te-ai certat cu ei înainte. Și nu doar atunci.
Fetița mormăi ceva.
– Ai o inimă bună, zise bătrâna
Emilia zâmbi.
– Însă doar când îți convine, continuă bătrâna.
– Poftim?!
– Nu-ți place să ți se facă observații.
– Ba nu-i adevărat! bătu din picior Emilia.
Obrajii i se îmbujoraseră și o căldură i se întindea prin tot corpul.
– Mai ales când îți fac părinții tăi observație.
– Tăceți!
– Tu ai suflet bun, însă, pentru că nu suporți să auzi anumite lucruri, devii războinică. Ăsta este și motivul pentru care ai platoșa pe tine. Cu sabia, adică prin supărările tale, tai legăturile cu cei din familie. Asta vrei?
– Ce-ți pasă? strigă Emilia, tremurând.
– Ție ar trebui să-ți pese. Privește în urma ta.
Nu prea convinsă, Emilia își aruncă privirea peste umăr. Ceea ce văzu o făcu să se întoarcă cu totul. Mantia ei se lungea, se lățea, se întindea peste câmp, ca o maree. Însă, treptat, frumosul satin din care era făcută își pierdea luciul. Ajunsese să semene mai degrabă cu o imensă frunză uscată, vineție. Iar tot ce atingea în cale se usca pe loc.
– Ce pot face? strigă Emilia, trăgând de mantie, fără a reuși să o dea jos.
Bătrâna dispăruse.
Din copac rămăsese doar un ciot vânăt.
Hainele Emiliei se scorojiră și ele curând, ca o piele de șarpe lăsată la soare, zgâriindu-i pielea. Singurul care rămăsese neatins era cornul vacii pe care și-l pusese la cingătoare. Îl scoase și, tot învârtindu-l, zări în el o bucată de hârtie.
Trase de ea, cu degetele tremurânde.
Oftă dezamăgită.
Într-un colț era desenat doar un sfert de cerc.
„Dar nu sunt eu de vină!!!”, strigă ea înainte ca totul, inclusiv cerul, să devină un pustiu vânăt.
- Va urma -