Tunelul (IV)

Tunelul (IV)

Text și ilustrație de Veronica Iani

 < Partea a III-a

Vârtejul

 

Nectarie trecuse ca glonțul prin ușa care se deschisese în peretele tunelului și se pomenise zburând cu o viteză amețitoare pe un cer roșu-vișiniu.

Era o nebunie ceea ce se întâmplase, dar noua experiență a zborului îi  ștersese orice grijă. Se simțea minunat cu vântul trecându-i prin păr și hainele fluturându-i pe lângă corp.

Trecu prin doi nori albi și pufoși.

Chiui de bucurie, apoi se gândi să descrie niște curbe în aer, așa cum făceau avioanele la demonstrațiile aviatice. Descoperi repede cum să facă asta.

O vreme se distră ocolind norii întâlniți în cale. Se apropia și, doar în ultima clipă, își schimba poziția brațelor, zburând razant pe lângă ei sau pe deasupra lor.

După o vreme, se plictisi. Avea nevoie de mai multă aventură.

Se lăsă să cadă din văzduh.

Stomacul i se strânsese ghem, undeva în gât.

Pământul se făcea din ce în ce mai mare. Vedea tot mai multe detalii: câmpuri, râuri, lacuri, copaci.

Continuă să cadă liber.

Aerul se scurgea cu zgomot în jurul lui.

Sub el apăru un pâlc de copaci. Zărea chiar și păsările de pe ramuri.

Coborârea devenea primejdioasă. Ar fi trebuit să schimbe direcția pentru a nu se zdrobi de pământ, însă voia să mai aștepte. Acum doar el hotăra ce să facă. Nu trebuia să mai asculte de nimeni.

De abia în ultima clipă își roti brațele și corpul lui trecu vâjâind peste coroanele copacilor. Păsări speriate se ridicară de pe ramuri în urma lui.

„Yuhuuuu!” chiui el.

Își continuă zborul periculos, la doar câteva palme distanță, deasupra tufișurilor, copacilor sau apei, până când văzu în depărtare, pe vârful unui deal, niște copii.

„Heiiii!” strigăcând ajunse deasupra lor.

Copiii îi făcură cu mâna. Nu păreau deloc mirați de apariția lui.

Nectarie desfăcu larg mâinile, iar asta îi frână zborul. Ateriză lin pe iarbă și se trezi înconjurat de un grup zgomotos de băieței și fetițe.

– Hai să ne jucăm! strigau ei, care mai de care mai tare.

– Cum? întrebă Nectarie.

Un băiețel, care părea a fi cel mai în vârstă, ridică mâna și se făcu liniște.

– Mai jos sunt niște vaci. Mama îmi tot zice că mișcarea este sănătate curată, dar ele stau și rumegă iarbă toată ziua. Au nevoie de niște mișcare, nu credeți?

Copiii se puseră pe chiuit și porniră în goană spre animalele care pășteau liniștite.

Pentru o clipă, lui Nectarie îi trecu prin cap că nu e bine să se alăture și el grupului. Cu siguranță părinții lui nu ar fi fost de acord cu chinuirea vacilor. În plus, deja rupsese conul vacii din tunel și se simțea vinovat pentru asta. Însă, își alungă iute din minte orice gând.

Fericit, o luă la goană după copii.

Văzând hoarda care se îndrepta spre ele chiuind și agitându-și mâinile, vacile își ridicară mai întâi nedumerite capetele, apoi o luară la goană.

Însă, prins cu joaca, Nectarie nu văzu că cerul devine tot mai vinețiu la orizont.

Curând, tot cerul se înnegri.

De abia când un fulger brăzdă văzduhul de la un capăt la altul, Nectarie se opri. Copiii dispăruseră, iar el era singur cu tot cerul acela care stătea să cadă pe el. Dintr-odată, îl lovi un cumplit sentiment de neajutorare.

O pâlnie gigantică se forma deasupra lui, rotindu-se din ce în ce mai tare.

Strânse cornul la piept. Era tot cel mai lega de frații săi.

Ceva alb din corn îi atrase atanția.

Mirat, trase cu degetele din el o bucată de hârtie.

O desfăcu nerăbdător.

Într-un colț, era desenat doar un sfert de cerc

„Nu trebuia să mă fi luat după acei copii”, șopti el înainte ca pâlnia să-l înghită, muging.

  

Mustela nivalis

 

Ieși în grabă din ascunzătoare și coborî în zigzag coasta abruptă a dealului. Se opri brusc, adulmecă puțin aerul și porni ca o nălucă, cu coada fluturându-i în urmă. Se ascunse la rădăcina unui arțar, sub niște frunze uscate. Doar ochii vișinii și mici ca niște mărgele i se mai zăreau.

 

*

Sala cu fotolii vișinii, scena, oamenii, reflectorul...

Frânturi de imagini veneau unele peste altele, de-a valma.

Maria se chinuia să le oprească, să înțeleagă ce se întâmplase după ce reflectorul coborâse din tavan, însă își simțea mintea ca o morișcă.

Renunță să mai caute o logică a lucrurilor și se concentră asupra corpului. Ochii refuzau să i se deschidă. Poate le era teamă de ceea ce ar putea descoperi. Cine știu unde se afla acum!

Simțea că stă întinsă pe ceva tare, dar și moale în același timp.

Ceva aspru îi atingea încet fața. Și palmele, gâtul.

Mirosea a pământ reavăn, deci nu mai era în sala de spectacole. Acolo era alt miros.

Întrăzni să deschidă un ochi.

Deasupra ei, mult galben și frânturi de albastru.

Deschise și celălalt ochi.

Întinse și mâinile în lateral.

Foșnete.

Pipăi cu degetele. Erau frunze galbene, sub ea, deasupra ei. Printre ele, cerul.

Scăpase?

Gândul acesta o făcu să sară în picioare.

Se afla undeva, într-o pădure. Lângă ea se înălța o coastă destul abruptă.

Ieșise din tunel?!

Din spatele ei se auzi un fâşâit, apoi un murmur nedeslușit. Se întoarse iute.

Pe sub covorul de frunze, o moviliță se îndrepta spre ea. Ba nu, două movilițe. Căută cu privirea un copac în care să se urce dacă era nevoie, însă movilițele se îndreptau una spre alta.

Se loviră.

– Au! se auzi o voce.

– A durut! veni și a doua voce.

De sub frunze, se ițiră două capete ciufulite, cu ochii mijiți.

– Ioan! Nectarie! țipă Maria când își recunoscu frații.

Se repezi la ei.

– Sunteți bine?

– Mda, mormăi Ioan, frecându-și fruntea. Cred că-mi crește ditamai cucuiul din cauza lui Nectarie.

Fața lui Nectarie se schimonosi și gura i se deschise într-un urlet:

– Nu mai am corp! Nu mai am corp!

Maria și Ioan se apucară să scormonească frunzele din jurul capului fratelui lor, când, deodată, Nectarie își scoase mâinile și le flutură victorios în aer.

– Hocus-pocus-apărutus! Iată corpul! se hlizi el.

Ioan îl îmbrânci, aruncându-l pe spate.

– Își arde de glume? Să vezi ce-ți fac!

– Ajutor! Ajutor! se văită neconvingător Nectarie, trăgându-l Ioan lângă el.

– Terminați! se răsti Maria. Pe Emilia ați văzut-o?

Băieții încremeniră.

– Nu, murmură Ioan. Crezi că a pățit ceva?

– Emilia! Emilia! începu să strige Maria. Oare credeți că am ieșit din tunel? Poate suntem aproape de casă.

Ioan privi crengile copacilor.

– Și atunci de ce copacii nu au frunze? Ar fi trebuit să fie vară.

Băieții se așezară lângă Maria. Nectarie își lăsă capul în poala surorii lui.

– Voi de cât timp sunteți aici? zise Maria. Din tunel eu am ajuns într-o sală de teatru. Și, pentru că mi-am dorit niște şuviţe vișinii, totul a luat-o razna. Mă făceam din ce în ce mai bătrână.

Își pipăi fața.

Nectarie se uită la ea.

– Ești la fel ca înainte, doar că nu ai șuvițe. Chiar ți-ai dorit așa ceva? Știi că mami și tati nu sunt de acord.

– Asta nu mă împiedică să-mi doresc, oftă ea. Dar nu pricep ce era cu acel loc de mi se îndeplineau dorințele. Când mi-a trecut prin cap să fiu văzută de oameni, sala s-a umplut.

– Înseamnă că ți-ai văzut visul cu ochii, chicoti Ioan. Tu totdeauna vrei să ieși în evidență.

Maria luă o mână de frunze și o aruncă în el.

– Termină!

– Degeaba te superi, ăsta este adevărul, spuse Ioan, scuturându-se. Vrei să spui că nu am dreptate? Deși, sunt sigur că vei spune asta. Doar tu ai dreptate. Totdeauna!

Ochii Mariei aruncau fulgere.

– Maria, puteai să-ți dorești și tu ceva mai bun, rânji Nectarie. Un telefon sau mai bine o sacoșă cu bani. Ioan nu te-ar mai fi certat.

– Eu am nimerit lângă un lac cu o culoare dubioasă, vișinie, spuse Ioan. Pe el tot apăreau, ca într-un film, amintirile mele.

– Și ce-i rău în asta? ridică din umeri Maria.

– Cu mine trântindu-mă pe jos de supărare… bătându-mă cu Emilia…

– A… Vezi, mai ziceai de mine.

– Eu am zburat! sări Nectarie în picioare. Uite așa!

Își înclină brațele de câteva ori.

– A fost frumos până m-a mâncat furtuna, oftă el.

– Oare cum de am scăpat de acolo? spuse Ioan, privind în gol. M-am trezit aici.

– Hei, ați văzut? strigă Nectarie, arătând undeva în spatele lui Ioan. Ceva a fugit de după copacul ăla.

– Cred că ți s-a părut, zise Maria.

– Ba nu, chiar era ceva mic, închis la culoare.

Luă un băț și-l aruncă spre un alt copac.

– Acolo a dispărut.

Se aplecase să mai caute un băț, când ceva vâjâi în aer și îl lovi în frunte.

– Hei, cine a aruncat? strigă Nectarie, scrutând pădurea.

De după un copac se ivi un animal micuț. Avea blana maronie, un corp lung și subțire, cu o coadă destul de stufoasă. 

– Eu! chițăi arătarea, arătându-și colții mici. Dar voi ați început primii.

Maria făcu ochii mari.

„Cu siguranță nu am ieșit din tunel.”, își zise ea.

– Ce animal ești tu? Șobolan? întrebă Ioan.

– Ei, poftim, șobolan! De ce mă jignești? Eu sunt Mustela nivalis boccamela, o subspecie foarte rară în România a speciei Mustela nivalis nivalis.

– Vezi, Maria, ce bine că ne-am mutat în România! spuse Nectarie. În Italia nu aveam Nustela vimali.

– Pardon, îl corectă animalul și ajunse la ei din câteva salturi extrem de iuți. Sunt o Mustela nivalis boccamela.

– Mă rog, ridică din umeri Ioan. Un nume mai scurt nu ai?

Animalul își drese glasul.

– Mi se mai spune Braut la germani, Bellete la francezi, Gelingik la turci, Nuseza la albanezi…

– Și la români? îl întrerupse Nectarie

Animal se puse iar pe tușit. Zise, într-un final, cu glas scăzut:

- Nevăstuică…

Copiii izbucniră în râs.

– Nu-i deloc politicos din partea voastră, se încruntă nevăstuica. E un nume ca toate numele.

– Bine, bine, scuză-ne, zise Maria. Ne poți spune unde ne aflăm?

Nevăstuica deschise larg lăbuţele din față și spuse, bombându-și pieptul:

– În pădure!

– Mai precis, în ce pădure? insistă Maria.

– Habar n-am.

Maria rămase pe gânduri.

– Ai idee dacă e vreun tunel prin preajmă? Cu o vacă în el.

Nevăstuica tresări și o fixă cu ochișorii ei mici, vișinii. Îi răspunse repezit:

– Ce treabă am eu cu vacile din tuneluri?

Apoi, îndulcindu-și glasul:

– Parcă strigaţi pe cineva mai devreme.

– Da, pe sora noastră, Emilia, zise Nectarie. Nu știm unde este.

Nevăstuica îl privi lung.

– Nu știți unde este… Hm, deci nu a apărut…

– Poftim? Cine să apară? zise Maria.

– Ăăă… nimeni, nimeni! Poate ar trebui să o căutăm pe sora voastră.

– Vrei să ne ajuți să o căutăm? strigară Ioan și Nectarie.

– Da, da, desigur! Plecăm acum, doar să-mi iau traista.

Din câteva salturi, nevăstuica ajunse la rădăcina arțarului și se apucă să scotocească sub frunze. Deodată, se opri. Își aplecă puțin capul, ca și cum ar fi ascultat ceva, privi iute peste umăr spre copii, mai dădu de câteva ori aprobator din cap și, în cele din urmă, scoase un fel de bocceluță. Se întoarse la copii.

– Sunt gata! Voi?

– Și noi, zise Ioan.

– V-ați luat tot?

Nevăstuica se uită insistent la Nectarie.

– Păi nu avem nimic de luat, zise Ioan.

– Ba avem! își plesni Nectarie palma de frunte. Unde-i cornul meu?

– Cornul? Care corn? zise nevăstuica și privirea i se fixă pentru o fracțiune de secundă pe buzunarele Mariei și a lui Ioan, acolo unde își puseseră cornul de la vacă.

Nectarie începu să răscolească frunzele de pe jos și să pipăie pe sub ele.

– Gata, iată-l! ridică el triumfător cornul în aer.

Un abur vinețiu se ivi pentru câteva clipe în locul în care găsise cornul, după care dispăru.

– Ai… ai grijă! strigă nevăstuica, atunci când din corn căzu hârtiuța.

O ridică și i-o întinse lui Nectarie.

– Și eu am găsit în cornul meu așa ceva! sări Ioan.

– Și eu! Uitați! spuse Maria. Are desenat un sfert de cerc.

– Hm, sunt identice, spuse gânditor Ioan.

Nevăstuica se cățără pe pantalonii lui Ioan și, de acolo, i se urcă pe umăr. Întinse gâtul spre hârtii.

– Aveți grijă de ele, chițăi ea. Poate sunt valoroase.

  

Fotografiile

 

Mergeau de ceva vreme prin pădure, croindu-și drum printre copaci și urmând-o pe nevăstuică.

– Eu am obosit, se plânse Nectarie. Cât mai mergem? Mi-e sete!

Nevăstuica le făcu semn să se oprească.

Își dădu jos traista de pe umăr, luă din ea trei mere roșii ceva mai mari decât niște cireșe și le azvârli copiilor. Se retrase apoi după un copac și băgă iar mâna în traistă. Privi de jur împrejur și scoase un carnet gros cu coperțile legate în piele vișinie. Îl răsfoi puțin, mormăi nemulțumită și-l băgă la loc.

– Mă duc puțin în cercetare, zise, ieșind de după copac. Vreau să verific dacă izvorul din apropiere are apă.

Își lăsă traista lângă copac și dispăru în pădure din câteva salturi.

– Ați văzut? arătă Ioan spre traistă. Știe să citească!

– Dacă știe să vorbească, ce mare lucru să citească? zise Nectarie și luă o gură din măr. Mmm…, foarte bun!

– Scuipă-l! îl lovi Maria peste mână. Nu vezi ce culoare are pulpa lui? Ce-i cu atâta vișiniu?

Nectarie scuipă mărul și își șterse viguros limba cu bluza.

– Ați văzut că și coperta carnetului are aceeași culoare vișinie? întrebă Nectarie.

– Eu mă duc să mă văd ce-i în el, spuse Ioan.

Nectarie îl apucă de tricou.

– Dacă te prinde nevăstuica? Nu-i frumos să-i cotrobăim prin lucruri.

– Sper ca și data viitoare, când îți mai trece prin cap să-mi cauți prin lucruri, să gândeşti la fel, dădu ochii peste cap Ioan. Acum este spre binele nostru să ne uităm. Dacă suntem în pericol?

Atunci vrem și noi să vedem!

Maria și Nectarie se luară după Ioan.

– E un album cu fotografii! exclamă Nectarie, după ce deschise carnetul cât palma lui de mare..

Pe prima pagină era fotografia unei pietre cu irizații albastre, verzi, galbene și indigo.

– Ce frumoasă este! șopti Ioan.

Își trecu degetele peste poză, însă și le retrase imediat, ca electrocutat.

– E fierbinte!

Nectarie atinse și el fotografia.

– Chiar! Cum e posibil?

Ioan întoarse pagina cu grijă.

– Nu se poate! strigă Maria. Suntem noi când intrăm în tunel???

– Vorbește mai încet, o înghionti Ioan și întoarse altă pagină.

De data aceasta era o fotografie cu ei în tunel, de abia zărindu-se la lumina lanternei. A urmat alta cu ei cuprinși de lumina vișinie, apoi agățați de coarnele vacii.

Ioan se uită speriat la Maria.

– Ce înseamnă asta?

Următoarele patru fotografii erau cu Maria în sala de spectacole, Nectarie zburând, Ioan spărgând oglinda lacului și Emilia cu mantia vișinie, în mijlocul unei câmpii.

– Emilia…, șopti Maria. Poate albumul ne va arăta unde este ea acum.

În următoarea fotografie apăreau doar ei trei, chiar în pădurea în care se aflau în acel moment .

Cu mâinile tremurânde, Ioan dădu încă o pagină.

Țipă și scăpă albumul.

În poză era el în timp ce scotea albumul din traista nevăstuicii.

– Înseamnă că va afla că i-am căutat în traistă, se smiorcăi Nectarie.

Maria se lăsă în genunchi și întoarse încet următoarea filă.

Ioan și Nectarie se aplecară deasupra ei ca să vadă.

De data aceasta nu era nicio poză, ci doar o pată neagră.

– Ooo…!!!

Maria se trase brusc înapoi. Nectarie și Ioan căzură pe spate, iar ea peste ei.

Pe pata neagră începeau să se întrezărească niște contururi. Fotografia se developa sub ochii lor, înfățișând, din ce în ce mai clar, momentul în care, cu câteva clipe înainte, se aplecaseră deasupra albumului.

Maria se năpusti spre album, îl închise și îl puse la loc în traistă, după care o așeză în locul în care o lăsase nevăstuica.

Întrebă cu voce gâtuită:

– Ce caută albumul ăsta la nevăstuică?

Copiii schimbară priviri între ei.

– Despre coarne părea că nu știe nimic, șopti Nectarie cu un aer speriat. Ne-a mințit. La fel, despre Emilia.

– Trebuie să scoatem din album ultimele două fotografii, zise Ioan. Ca să nu descopere că ne-am uitat în el.

Maria dădu să îl oprească, apoi se răzgândi:

– Bine, nu avem ce face. Scoate-le!

Ioan luă iar albumul și rupse paginile. Înainte de a-l pune la loc, fără a fi văzut de frații lui, rupse și pagina în care, pe oglinda lacului vișiniu, apărea amintirea cu el, tăvălindu-se de supărare.

În clipa următoare, în jurul lui Ioan se făcu beznă.

 

- Va urma -

 

 

 

 

 

 

 

 

Înapoi la blog

Scrieți un comentariu

Rețineți: comentariile trebuie să fie aprobate înainte de publicare.