Partea I o puteți citi aici, iar a II a aici.
(text și ilustrație Veronica Iani)
*
Dorm cu fața în jos pe o pătură în carouri și un firișor de salivă mi se scurge printre buzele întredeschise. Mă dor toate oasele și capul pare că a prins rădăcini. Nu-l pot ridica.
Bucățele de amintiri roiesc în jurul meu.
Pisici, halat, păr ciufulit, baie…
Un bot alb și umed mi se lipește de nas.
Puya!
Numele pisicii îmi vine brusc în minte și toate piesele de puzzle se unesc într-un tablou înfricoșător.
Am plecat să o caut pe mama. Prietena ei, a cărei adresă am găsit-o pe scrisoare, nu este întreagă la minte, are zeci de pisici și crede sunt fostul ei motan pe care îl chema Alvarez, la fel ca și pe mama.
Am fost închisă într-o baie, acum nu mai sunt!
Doamna cu pisici mi-a dat somnifer, altfel nu-mi explic de ce am adormit. M-o fi târât apoi până în sufragerie?
Și cât o fi ceasul?
Cu un efort deosebit mă ridic în patru labe. Pisicile se gudură pe lângă mine. Mă cred de-a lor. Pe picioare nu sunt în stare să mă țin.
Pornesc prin cameră, așa, în patru labe, dar ceva mă ține.
O, Doamne, sunt legată cu o zgardă de picior?!
- Pisoiul meu s-a trezit?
Doamna cu pisici se pune și ea în patru labe în fața mea ca să mă poată privi cu dragoste în ochi.
Da, voi avea ce povesti la școală atunci când scap din acest coșmar. Nu vreau să mă gândesc că voi rămâne captivă pe veci aici, altfel aș intra în panică și n-aș mai putea gândi.
- Doamnă, știți cumva unde este telefonul meu? Mi-e poftă de niște pește prăjit și mă gândeam să comand.
Trag și un mieunat convingător.
- Din păcate, telefonul tău s-a stricat.
Se ridică și-mi aduce în căușul palmelor ceea ce a fost cândva telefonul meu. A fost spart cu ciocanul.
Groaza mi se înfige în stomac precum o gheară.
Fără telefon nu au cum să mă localizeze!
Trebuie să-mi revin, n-am timp de plâns. Și ce dacă nu mă pot localiza? Mayra este atât de deșteaptă! Își va da seama că am plecat s-o caut pe mama. Le va spune părinților mei, ei se vor gândi la scrisoare. Mă vor găsi!
- Păcat, zic pisicindu-mă, deși mi-e îngrozitor de greu să mă prefac. Îmi era foame. Oare cât este ceasul?
- Aproape șapte dimineața.
- Șapte dimineața?!
- Da, ai dormit ceva. Mai mult de 15 ore.
Mă așez și-mi iau capul în mâini. De ce nu m-a găsit nimeni până la ora asta?! Ai mei sunt deja îngroziți că nu am ajuns acasă.
Puya îmi sare în brațe și mă sărută. Cel puțin așa pare. Îmi afund capul în blana ei albă și moale și-mi dau drumul lacrimilor.
- Ei, ce înseamnă asta? Dai apă la șoricei? mă mângâie doamna. Hai, las-o pe Puya, e timpul să plece la plimbare. Ea este cel mai cuminte copil al meu. Și cel mai recunoscător. De fiecare dată se întoarce cu un cadou pentru mine. Stai să-ți arăt!
De parcă aș fi putut pleca undeva!
Doamna sare ca un arc în picioare și o ia la fugă pe picioarele ei dolofane. Se întoarce cu o cutie de metal și se așază turcește lângă mine.
- Aici sunt cadourile de la Puya. Uite, câteva libelule!
Îmi trece prin fața ochilor o punguliță plină cu bucăți de libelule uscate.
În cutie mai sunt panglici, chei, chiar și un botoșel roz.
Doamna îl ia și-l sărută lung. Pare că a uitat de mine.
- Știi de ce am atâtea pisicuțe?
Are lacrimi în ochi și nu știu dacă mie mi-a pus întrebarea. Privirea ei este pierdută undeva în timp.
Ridic din umeri.
- Nu-mi amintesc ca părinții mei să mă fi ținut în brațe. Poate o făceau când eram mică și purtam botoșei ca acesta. Au vrut să fiu un copil model, eu nu eram. Așa că tot timpul aveam parte de reproșuri. Chiar nu știam cum să fiu suficient de bună. Dacă nu ar fi fost Puya, nu pisica asta, alta, nu știu ce m-aș fi făcut. Era singura care mă iubea așa cum eram, înceată la minte.
Mi-o trage pe Puya din brațe și începe să o legene.
Izbucnesc iar în lacrimi și, fără să-mi dau seama, mă pomenesc plângând în brațele doamnei cu pisici. Din când în când, își șterge nasul cu mâneca de la halat și mă sărută zgomotos pe creștet.
*
Sunt cinci ore de când Monica a dispărut. Între timp, numărul polițiștilor a crescut, însă rezultatul căutărilor a fost același. În casa de pe strada SW 7, numărul 8, nu există nicio ascunzătoare în care să fie ținută ostatică Monica.
Am rămas împreună cu părinții ei în sufrageria doamnei Nicolle, prietena a cărei adresă apare în scrisoare. M-am cufundat într-un fotoliu mare și moale, cu o pernă în brațe. O țin apăsată peste inimă, care bate foarte, foarte tare, încât mi-e teamă că lumea și-ar da seama cât de speriată sunt.
Părinții Monicăi, domnul și doamna Ford, sunt pe o canapea și se țin de mână. Domnul Ford este calm. Mă gândesc că, dacă aș fi și eu pompier, aș fi la fel de calmă. Însă ochii doamnei Ford lucesc. Cred că se abține să nu plângă pentru a nu mă îngrijora.
O polițistă drăguță vine la noi.
- Domnule și doamnă Ford, la niciun spital nu apare înregistrat vreun copil cu semnalmentele fetiței. Se va da o alertă pe telefoane, dar și la televiziunea locală, despre dispariția Monicăi.
- Dar autobuzele?
Domnul Ford se ridicase și bate în lung și-n lat sufrageria.
- Mai durează până verificăm toate autobuzele de pe ruta pe care este posibil s-o fi urmat Monica pentru a ajunge aici. Din păcate, nu toate au camere de supraveghere instalate, însă vor fi întrebați șoferii dacă știu ceva. Va lua ceva timp. La dumneavoastră acasă este cineva în acest moment?
- Da, sunt părinții Mayrei, prietena Monicăi, zice domnul Ford, arătând spre mine. Eu vreau să plec să patrulez străzile din cartierul acesta și din cele învecinate. Și colegii mei se vor duce. Nu pot sta fără să fac nimic.
- Credeți că Monica ar putea să o sune pe doamna Alvarez? întreabă polițista.
- Nu are numărul ei, dar o voi suna ca să-i spun ce s-a întâmplat, spune mama Monicăi și se ridică de pe canapea.
Formează numărul, însă iese din casă și nu aud ce vorbește. Se întoarce după câteva minute.
- A zis că va ține telefonul lângă ea tot timpul în caz că sună Monica. Va veni și ea încoace. I-am spus că nu are cu ce să ajute în acest moment, însă a zis că nu contează, mai ales că Monica s-a apucat să o caute. Ajunge mâine pentru că are mult de condus.
Tatăl Monicăi se apleacă asupra fotoliului în care stau eu.
- Mayra, vrei să te duc acasă? Poate ești obosită.
- Vă rog, aș vrea să stau aici. Le-am dat părinților un mesaj și m-au lăsat.
- Bine, eu am plecat! zâmbește el.
Ochii însă nu-i zâmbesc.
Doar ce iese din cameră că toate telefoanele mobile încep să țiuie. Este mesajul despre dispariția Monicăi.
Mă așez pe canapea, lângă doamna Ford. Mă trage lângă ea și ne ghemuim una într-alta.
Pisica albă, care se gudurase de mine când ajunsesem la ușa de la intrare a casei, ne privește de pe pervaz, dincolo de geam.
- Ce pisică drăguță aveți, doamnă Nicolle, zice mama Monicăi. Cum o cheamă?
- A, nu-i a mea. E a cuiva de prin cartier, probabil. Mai vine și pe la mine, din când în când, doar că e cam hoțomană. Într-o zi, am prins-o pe când voia să plece cu un papuc de-al meu în gură.
- Cred că li se poate ierta acest defect pisicilor atât de frumoase, zice doamna Ford, ciufulindu-mi părul. Gata, înviorarea! Monica, hai să facem câțiva pași pe stradă!
Mă trage de mână.
- Eu vă aștept cu o limonadă, strigă din urma noastră Nicolle.
Pisica albă sare de pe pervaz și vine la mine. Este o dulce. Îi place să fie mângâiată. Se vede că este a cuiva. Are o zgardă roșie, de lac, cu un șoricel de argint prins de cataramă.
- Cineva te iubește foarte mult, o mângâi eu sub bărbie. Ai o zgardă foarte chic. Dar nu-i frumos să furi papuci.
- Miiiiaaauuu…
Cred că nu-i place să i se facă observație. Fuge de lângă mine, însă doar ca să se repeadă la o lăcustă din iarbă.
- Vai, a prins-o! strigă mama Monicăi.
- Pisicile mănâncă lăcuste?! mă mir eu.
- Nu cred că vrea s-o mănânce. După cât de țanțos merge cu ea în gură probabil o duce stăpânilor cadou.
Izbucnim amândouă în râs și plecăm ținându-ne de mână.
- Credeți că Nicolle este nevinovată? Dacă are vreo ascunzătoare unde o ține pe Monica?
- Nu, nu! Nu cred că-i vinovată. Oricum, polițiștii îi supraveghează orice mișcare.
*
Doamne ferește, am ajuns să plâng în brațele celei care mă țină ostatică! După mai bine de 18 ore de la disparițea mea de acasă. E duminică, ai mei încă mă caută, disperați, cu sigurață, încă de sâmbătă! Mă trag din brațele ei și-mi netezesc părul năclăit de lacrimile ei. Mi-ar fi milă de ea, dacă n-ar fi fost să-i fiu ostatecă. Nu-mi pot imagina cum este să nu simți dragostea părinților, așa cum fusese în copilăria ei.
- Aș vrea să merg la toaletă, îi șoptesc.
Poate îmi va da drumul din lanțul care îmi ține glezna.
- Du-te, pisoi, tresare ea. Până atunci mă duc să-ți fac micul dejun.
- Am lanțul…
- E destul de lung ca să ajungi la baie.
Se duce și mai desfășoară o bucată de lanț.
Aștept să ajungă în bucătărie și să o aud trebăluind. Poate lanțul este suficient de lung ca să ajung măcar la o fereastră.
Dar nu este!!!
Trag deznădăjduită de el. Știu că degeaba o fac, dar măcar îmi descarc furia.
Puya mă privește liniștită de pe fotoliu.
- Habar n-ai prin ce trec! strig la ea. Tu n-ai nicio grijă.
- Miiiaaauuu…
- Exact! Hai, vino la mine! Am nevoie de o îmbrățișare.
Puya sare din fotoliu și trece fără să mă bage în seamă chiar prin fața mea. Nici măcar un fir de păr nu-i pot atinge. Dispare prin ușa de la intrare. Nu văzusem că are decupată, la nivelul solului, o ușiță, special pentru ea.
- Foarte bine, lasă-mă singură aici! Egoisto! strig în urma ei, degeaba.
- Pisoi, ai zis ceva? se aude din bucătărie.
- Mi-e foarte rău! țip. Am diabet zaharat și, dacă îmi scade glicemia foarte tare, am nevoie de insulină. Doar nu vreți să mor aici!
Mințisem, dar nu știam ce să mai încerc.
- Vai de mine! Stai că-ți măsor imediat glicemia.
Doamna cu pisici dă năvală din bucătărie cu o tigaie în mână și un cârnat în cealaltă, scotocește printr-un sertar și scoate un glucometru, un aparat de măsurat glicemia. Știu ce este glucometrul de la o colegă de clasă care chiar are diabet.
- Ia să facem noi o găurică în lăbuța lui pisoi, zice ea și-mi apucă palma.
- Simt că mi-am revenit, lăsați! N-ați înțeles că mi-a trecut? Au!!!
- Minunat, pisoi are glicemia bună!
- Da, bine, mulțumesc! Știți, Puya a ieșit la plimbare. Vreau și eu. V-aș putea aduce multe cadouri. Știu să prind și lăcuste! Odată am adunat zece.
- Crezi că Puya a ieșit din casă imediat? De abia după doi ani.
- Doi ani!?
*
Camera Monicăi îmi pare atât de tristă fără ea.
Verific iar ceasul. Este sâmbătă, aproape 11 ore de când a dispărut.
Tata a venit și m-a luat de la doamna Nicolle, deși aș fi vrut să rămân acolo peste noapte. N-a fost chip să înduplec pe cineva. Singurul lucru care mă consolează este că dorm în patul Monicăi. Am rămas în continuare în casa familiei Ford, împreună cu părinții mei, ca să-i anunțăm în caz că apare.
Perna miroase a crin, mirosul părului ei mare și încâlcit mai tot timpul, din care nu te-ai mira dacă ar ieși vreun păianjen.
Râd și plâng în același timp cu perna ei în brațe.
Mi-ar fi plăcut să cred și eu în Dumnezeu, așa cum crede ea. Acum nu m-aș fi simțit atât de singură și de neajutorată. Doar sper ca ea să fie bine. Din tot sufletul sper asta. Tatăl Monicăi și colegii lui, pompierii, nu au găsit-o pe străzi. Nici de la șoferii de autobuze poliția nu a putut obține vreo informație. Iar în puținele autobuze care aveau camere de filmat nu urcase nicio fetiță care să fie Monica. Știrea dispariției apăruse și la televizor. Am primit un mesaj lung de la Alessia în care spunea cât de rău îi pare pentru ceea ce a făcut și m-a rugat să o anunț imediat ce aflu ceva.
Nu i-am răspuns.
Să sufere!
Sting veioza și-mi las privirea să alunece pe geam, de la o stea la alta. Le unesc între ele cu linii imaginare, încercând să compun desene.
Poate ațipisem, nu-mi dau seama, dar, pentru o clipă, liniile au format chipul Monicăi. Un chip care mă privea îngrozit.
Sar din pat și deschid larg geamul.
- Doamne, nu cred că exiști, dar prietena mea crede în Tine. Te rog, ajut-o!
Ceva în mine mă doare neînchipuit de tare. Știu unde sunt inima, plămânii, stomacul, pancreasul… Mama este medic. Dar locul unde mă doare nu se află în locul niciunui organ.
Acesta să fie sufletul?
Orice ar fi, mă doare îngrozitor.
O vreau pe Monica înapoi, înțelegi?
O poți salva chiar dacă nu cred în Tine!
Mă dezmeticesc.
Cu cine mă cert?
- Va urma -
