(Text și ilustrație Veronica Iani)
– David, chiar crezi că ursul o va ierta pe vulpe?
– Dacă nu o iartă, îi dăm o pâine, îmi răspunde el, căscând.
A trecut ceva vreme de când mergem prin pădure și am obosit amândoi.
– Iar noi rămânem fără pâine și ne facem la loc animale, casc și eu la rândul meu.
La cât de obosită mă simt, aproape că-mi doresc să fiu iar șoim.
– Ai și tu dreptate, zice David, tot fără tragere de inimă.
Merge în fața mea, târându-și picioarele prin frunzele uscate.
– David, crezi că mama a descoperit că am dispărut?
– Sper că nu, mai bine nu ne gân...
Cuvintele lui sunt înghițite de acordurile Odei bucuriei care izbucnesc asurzitor în jurul nostru.
Ne privim înfricoșați. Înseamnă că Vrajbă e prin preajmă?
Acordurile se repetă iar și iar, însă doar atât.
David își duce un deget la gură, apoi îmi face semn cu mâna. Pornim pășind încet în direcția arătată.
Muzica se aude tot mai tare, parcă din pământ.
Cu un băț lung, David scurmă frunzele de pe jos, până când, de sub ele, apare un telefon.
Răsuflu ușurată și-l ridic.
Cineva ne sună!
- Alo! Alo!
Degeaba!
Telefonul s-a închis de cum am atins ecranul.
- Hai, sună înapoi! zice David.
- N-am cum, vezi, este un număr ascuns.
- Atunci să o sunăm pe mama!
Tastez cu înfrigurare numărul.
„Număr nealocat”, se aude vocea robotului.
- Încearcă la tata! se precipită David. Hai!
„Număr nealocat”, se aude iar vocea robotului.
– Noi de ce nu putem suna? De ce nu putem suna! țipă David.
Se învârte ca un leu într-o cușcă, răscolind frunzele cu picioarele.
– Cineva a sunat, deci, cumva, funcționează! Și de ce avea ca ton de apel tocmai Oda bucuriei? continuă el să țipe.
Când îi este frică, fratele meu devine isteric.
Câteva păsări se ridică în văzduh.
– Cumva, totul are legătură cu Bucuria, zic. Așa că voi păstra telefonul. Este exact ca cel pe care mi-l doresc!
- Și dacă este al cuiva?
Verific agenda, este goală. Apare doar acel număr ascuns care ne-a apelat.
- Și chiar dacă este al cuiva, tot nu are cum să-l găsească aici. Apoi, dacă sună iar? E mai bine să-l țin la mine, nu? Iar dacă nu apare nimeni, m-am făcut cu un telefon.
– Da, telefon despre care ți s-a spus că nu îl vei primi până nu faci 13 ani! se rățoiește David la mine.
– Prostii! Chiar nu înțeleg de ce tot insistă mătușa Vio că nu-mi face bine să am așa ceva. Ceilalți copii au. De acum voi avea și eu!
Bag fericită telefonul în buzunar și trec pe lângă David.
– Faci cum vrei, îl aud pufnind din spatele meu, chiar n-am chef de ceartă. Aaaau!
Mă întorc enervată să văd de ce strigă iar David, însă rămân cu ochii pironiți la animalul din spatele lui.
– Salutare! zice un fel de oaie, dar mult mai înaltă și cu gâtul muuult mai lung.
David se întoarce încet spre ea.
– O... o lamă? zice el cu voce gâtuită.
– Ai ghicit, răspunde lama, țuguindu-și buzele. Încântată să vă văd. Îmi pare rău că te-am tras de blană, dar am crezut că suntem rude. Păcat, ai doar două picioare.
– Rude?? bâiguie David.
– Lâna de pe capul tău seamănă cu cea de pe mine.
David își pipăie speriat capul.
– Ai blană de oaie în loc de păr! îi zic, văzând îngrozită cum sub ochii mei capul i se acoperă de o blană albă și creață.
– Iar tu ai pene! arătă David spre mine.
Îmi pun repede mâinile pe cap. Buclele mele au devenit pene!
Țip și mă ghemuiesc la pământ.
Așa ceva este o catastrofă!
Măcar să fi fost șoim, dar să am în loc de păr, pene?
Mă văd intrând în clasă și pe colegi râzând în hohote de mine.
O durere în creștetul capului îmi oprește coșmarul.
- Au!
Capul lamei stă rânjind deasupra mea, cu o pană între dinții ei lați și cu iarbă rămasă printre ei.
– Ești vultur? întrebă lama.
Pff, ce miroase a iarbă acră!
– Nu, pleacă de aici! o împing eu cu mâna.
Lama rămâne pe loc, adulmecându-mă cu nările ei umede.
– Interesant, zice ea. Vreți să fiți prietenii mei?
– Nu ne arde de așa ceva! mă răstesc. Nu vezi că ne transformăm, el în oaie și eu în șoim?
– Nu mă deranjează.
David desface pachetul și numără pâinile rămase.
– Sunt doar două. Ce ne facem? Una e pentru sora brutarului. Mai bine să nu mai căutăm ursul. Dacă a trăit până acum neîmpăcat cu vulpea, va trăi și de acum înainte la fel de bine.
– Am promis că mergem, îi zic. Noi nu suntem ca Vrajbă să nu ne ținem promisiunile.
– Minunat! Îmi place să am prieteni care își țin promisiunile, râde încântată lama și câțiva norișori de salivă sar spre mine.
- Noi nu ne căutăm prieteni, înțelegi? Și stai mai departe de mine, că scuipi.
- Asta nu-i nimic, să vezi cum e când mă supăr! Dar de ce să mă supăr pe prietenii mei?
Vine și își trântește capul pe umărul meu. Mă privește galeș pe sub genele ei lungi.
Chiar nu-mi doresc să fiu prietenă cu o lamă! Îmi e greu să mă împrietenesc și cu oameni.
Dau să-mi trag umărul de sub capul ei, dar mi-e imposibil. Pare că s-a lipit de mine.
Și mă privește tot mai rugător.
- Chiar scuipi când te superi? îi zic din colțul gurii.
Brusc, duioșia îi dispare. Își saltă capul și se proptește în fața mea.
– Chiar rău de tot. Vrei să vezi?
– Nuuu! strig odată cu David și o luăm la goană printre copaci.
– Hei, stați, asta înseamnă că suntem prieteni?
Lama țopăie veselă în urma noastră.
– Mă cheamă Alla! Ziceați ceva de un urs. Știu eu un urs.